Tocmai prin psalmii cu care s-a rugat Isus, s-a născut rugăciunea creştină. În Isus o inimă de om a devenit în totalitate transparent faţă de Cuvânt şi a fost inundat de acesta. Inima umană a Cuvântului lui Dumnezeu a devenit un receptacul natural al Cuvântului, templul interior din care acelaşi Cuvânt va ţâşni într-o liturgie nouă, de la care rugăciunea pascală a Bisericii şi al omenirii întregi continuă să se răspândească neîncetat.
În cadrul dialogului creaturii cu Dumnezeul său, Isus inaugurează acum un registru de o infinită duioşie pe care numai Fiul în persoană putea să o descopere. Dumnezeu nu mai este numai creatorul, Domnul oştirilor, stânca de nepătruns sau cetatea mântuirii, aşa cum au spus psalmii. De acum este simplu Tatăl care este în ceruri, a cărui minunată apropiere ne este oferit în şi prin Isus.
Această rugăciune cunoaşte şi explozia de laudă şi de binecuvântare în faţa minunilor mântuirii, dar nu mai trebuie numai să le comemoreze în acţiunile de mulţumire: le provoacă şi îi grăbeşte venirea (cf. 2 Pt 3, 12) datorită iubirii pe care o trezeşte: Sfinţească-se numele Tău.
Rugăciunea creştină celebrează venirea definitivă a împărăţiei lui Dumnezeu, deja inaugurat în patima, moartea şi învierea Fiului, şi care mai trebuie de dus la împlinire în ziua în care întregul univers îi va fi supus: Vie împărăţia Ta.
Această rugăciune vede deja libera răspândire a iubirii lui Dumnezeu care umple universul, până ce va ajunge complet la împlinire planul de îndurare: Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Se face dator să mijlocească pentru toate necesităţile oamenilor, pentru ca să fie auziţi zi de zi în deplina supunere faţă de un Tată care dăruieşte fiecăruia după nevoile sale: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.
Umilă, această rugăciune produce acelaşi spirit de pocăinţă ce răsuna deja în întreaga Psaltire ca invocaţie şi abandon în îndurarea lui Dumnezeu, dar care de acum este legat de iertarea şi îndurarea pe care pe care porunca cea nouă a lui Isus a instaurat-o între toţi credincioşii: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Face din nou să răsune strigătul de spaimă în faţa încercărilor pe care Dumnezeu le oferă tuturor credincioşilor săi, şi în care Fiul Isus Cristos deja ne-a precedat: Şi nu ne duce pe noi în ispită.
Imploră să poată triumfa asupra răului şi asupra tuturor duşmanilor, pentru a intra astfel în triumful pascal al lui Isus care a luat asupra sa, definitiv, făcându-le de acum superflue, toate blestemele din viaţă: Ci ne mântuieşte de cel rău.
De aceea Isus îi învaţă pe discipoli, la sfârşitul unei nopţi petrecute în întregime în aducere de laudă şi mijlocire, o rugăciune în care nu face decât să reia, aprofunzând cu experienţa sa personală de Fiu, aceleaşi sentimente care au făcut să vibreze psalmiştii de odată. Minunat compendiu a Psaltirii ebraice redusă la temele sale esenţiale, invocaţiile din Tatăl nostru dezvoltă şi însoţesc, ca un sunet de fond, mântuirea pe care Isus o aduce şi la care toţi creştinii sunt chemaţi, după El, să reia aceeaşi rugăciune în inima lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial