În multe cazuri, ajunge să întâlnim un autentic om al rugăciunii pentru ca în noi să se nască dorinţa de a ne ruga. Astăzi se pare că sunt numeroşi cei care poartă în sufletul lor această rană, dorinţă, această înclinaţie obscură dar insistentă: o putem numi atracţie spre rugăciune. Este deja un prim apel al Duhului Sfânt în inima celui care crede, care-l împinge să se abandoneze unui curent misterios, al cărui sens şi orientare abia se întrezăresc. Această atracţie poartă cu sine o anumită facilitate pentru reculegere, o renunţare spontană la tot ceea ce l-ar putea distrage pe cel care crede în activitatea sa, care se află în totalitate la un nivel profund şi interior.
Dar a ne abandona fără discernământ acestui curent interior nu este suficient pentru ca să ţâşnească o rugăciune cu adevărat creştină. Isus, marele nostru preot şi psalmist, mai trebuie să intervină în vreun fel. Atracţia trebuie recunoscută, identificată, însufleţită de puterea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu şi, în special, de acel Cuvânt devenită rugăciune care ne este prezentat în Psaltire. Orice atracţie spre rugăciune va trece în vreun fel prin Cuvântul lui Dumnezeu înainte să ajungă la noi, fără doar şi poate, rugăciunea lui Isus şi gemetele Spiritului său. Rugăciune înainte trecută prin discernământul cuvântului lui Dumnezeu, purificată, dar imediat însufleţită de acest cuvânt şi de suflul său înviorător, care ţâşneşte din puterea însăşi a lui Dumnezeu. Deci, şi astăzi, oricărui discipol care îi cere cum trebuie să se roage, Isus îi indică Psaltirea.
Cuvântul psalmului întâlneşte inima omului în momentul în care acesta se deschide în faţa rugăciunii. Nu este vorba de un proces pur intelectual, pentru care ar fi suficientă o analiză numai raţională a psaltirii. Ne aflăm mai degrabă în faţa unei tehnici pur spirituale pe care cei din antichitate au cunoscut-o cu numele grecesc de meleté, în latină meditatio. Acum, obiectul prin excelenţă al acelei meditatio spirituală, al acelei lente mestecări în Duhul Sfânt, pentru ei era tocmai Psaltirea. Astăzi, este urgent să redescoperim această tehnică.
Aceasta se leagă în parte de exigenţa unei lecturi poetice a psalmilor, indispensabil deja la un nivel literal, din moment ce această rugăciune este exprimată într-o formă foarte poetică. Cu atât mai mult cu cât această putere poetică a psalmului, aşa cum am spus deja, este în întregime în slujba puterii creatoare a Duhului Sfânt. Prin psalm Duhul Sfânt a devenit principalul poet al rugăciunii.
Pentru a intra în rugăciunea psalmilor, o oarecare formă de lectură poetică se revelează deci indispensabilă. Numai o sintonie cu Duhul care a creat psalmul, care continuă să vibreze în sunete, în muzicalitatea silabelor, în ritmul cuvintelor şi al versetelor, în vioiciunea imaginilor, ne poate introduce în densitatea care se trăieşte în psalmi. Se ridică astfel problema delicată a traducerii psalmilor în limbi al căror spirit este în mod inevitabil străin limbii originare a psalmilor.
Munca exegeţilor se revelează aici de o importanţă capitală. Cu toate acestea, nu ajunge numai competenţa lor, deoarece, fiind vorba de un psalm, lectura sa poetică coincide în mare parte cu celebrarea sa în adunarea liturgică. Într-adevăr, mulţi psalmi s-au născut în celebrările cultuale ale poporului israelit. Şi Isus însuşi, înainte să facă din psalmi subiectul rugăciunii sale personale, a învăţat să le cunoască în adunările din sinagogi sau cu ocazia celebrărilor din templul din Ierusalim. Poezia psalmilor, în marea parte a cazurilor, nu poate fi pe deplin valorizată în afara unei celebrări liturgice, pentru că presupun în mod necesar o celebrare.
Reînnoirea liturgică a fost sensibilă faţă de caracterul unic al fiecărui psalm şi la forma în care putea fi valorizat, într-o celebrare. Această reînnoire s-a inspirat foarte mult din tehnicile tradiţionale ale psalmodierii care, în toate bisericile şi în toate riturile, a ştiut să creeze o climă potrivită pentru a elibera toată puterea spirituală a cuvintelor folosite.
Caracteristica principală a acestor tehnici de psalmodiere constă în puterea lor de interiorizare. Densitatea evocatoare a simbolurilor folosite de psalmist este pusă în evidenţă pentru a promova şi a accelera o progresivă pătrundere a sensului profund al psalmului în interiorul conştiinţei comunitare şi individuale. Celebrarea liturgică favorizează o mestecare/rumegare colectivă a psalmului, care eliberează din el toată savoarea pentru a hrăni inimile. Din natura sa, psalmul trebuie cântat şi acest limbaj sonor să fie însoţit de vreun gest şi instrument muzical. Cantilena psalmică este însă totdeauna discretă, gestul extrem de sobru, numai atât cât să ajungă pentru ca mijloacele de care dispune poezia – imagini, sunete, ritmuri – să elibereze toată potenţialitatea şi să pătrundă dulce în inima celui care se roagă. Ca orice poezie, fiecare psalm îşi are aroma sa îmbătătoare; şi ajunge şi îl face să vibreze pe oricine îi deschide urechea pentru a-l asculta.
Astfel, psalmul poate fi repetat fără întrerupere. Chiar tinde să devină astfel din momentul în care inima a fost atinsă de subtilul farmec al fluxului său de rugăciune. Puţin câte puţin, psalmul ajunge să scandeze durata timpului: noaptea o repetă zilei şi ceasurile şi le repetă unul altuia. Astfel, se creează în mod spontan pauze de rugăciune de-a lungul zilelor şi a nopţilor, încercări neîncetat reînnoite de a învinge succesiunea timpului şi de revărsare în veşnicia prezentă a lui Dumnezeu.
În realitate este tocmai timpul lui Dumnezeu cel care transpare prin opera Spiritului său în psalm. De fapt, cel care se abandonează acestui fel de rugăciune, Duhul Sfânt îl face să intre într-un ritm divin, ritmul lui Dumnezeu care sugerează rugăciunea omului.
Într-un anumit moment al celebrării, savoarea psalmului, după ce a atins şi a intrat în inima celui care se roagă, se uneşte pentru totdeauna cu rugăciunea neîncetată pe care Duhul Sfânt îl rosteşte cu gemete ne nedescris (cf. Rom 8, 26). În acel moment se naşte în noi rugăciunea. Cuvântul psalmului atinge inima noastră. Acest contact este rodul puterii poetice a cuvântului lui Dumnezeu care vine în noi din exterior. Dar este şi urma mişcării Duhului care, în interiorul inimii noastre, reacţionează în faţa Cuvântului, îl recunoaşte, o face proprie, îi dă voce, pentru a face să înflorească în exterior o mijlocire rămasă cu adevărat inefabilă până în acel moment. În momentul întâlnirii dintre cei doi, rugăciunea, irezistibilă, ţâşneşte în noi. Psalmul venit din exterior devine pe deplin psalmul nostru. Duhul Sfânt care mijloceşte în inima noastră, devine pe deplin rugăciunea noastră. Cu ajutorul Cuvântului divin poetic, iată că inima noastră a dat deja rodul său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial