În acelaşi fel s-a născut rugăciunea lui Isus. Ea are o mare importanţă pentru noi, deoarece este rugăciunea marelui nostru preot: cel care în umanitatea sa era chemat să restabilească marele dialog liturgic care unea neîncetat cerul cu pământul înainte de căderea lui Adam, în vremea în care Dumnezeu conversa familiar cu primele sale creaturi.
Faptul că Isus s-a rugat şi s-a rugat cu cuvintele psalmilor, ne este amintit de mai multe ori de către evanghelişti. Acest mod al său de a se ruga nu miră dacă ne amintim de legătura de intimitate cu adevărat esenţială care, în inima Sfintei Treimi, uneşte Cuvântul cu Tatăl. Şi faptul că această comuniune a ajuns apoi să se traducă în rugăciunea lui Isus era previzibil încă din momentul în care Cuvântul, întrupându-se, a luat natură umană. Dar atunci când reflectăm asupra modului, se naşte o întrebare: Isus a trebuit să înveţe să se roage, aşa cum a trebuit să înveţe să asculte (cf. Ev 5, 8), de exemplu? Trebuie să răspundem fără să ezităm afirmativ la această întrebare, amintind cu un evanghelist a descris rugăciunea lui Isus cu ajutorul imaginilor luptei şi al agoniei (cf. Lc 22, 44). Umanitatea lui Isus era asemenea celei a noastre, împiedicată de consecinţele păcatului, asupra căruia el a venit ca să triumfeze. După NT, Isus era în condiţia de a fi tentat ca şi noi, în toate asemenea nouă, afară de păcat (cf. Ev 4, 15). Inima sa probabil găsea cu greu să se roage, aşa cum voinţa sa a fost încercată înainte să se supună voinţei Tatălui (cf. Lc 22, 42). Şi totuşi, Isus, datorită dinamicii înseşi a întrupării, era destinat să devină un semn fundamental şi unic al rugăciunii, era chemat să fondeze rugăciunea într-un mod nou, până la sfârşitul timpurilor.
Lui Isus nu i s-a transmis o rugăciune deja gata, fără să trebuiască să se obosească. Făcea parte din opera răscumpărării. El a trebuit să o cucerească printr-o luptă aspră, atât pentru sine însuşi, într-o primă perioadă, cât şi pentru noi, după El. rugăciunea lui Isus a fost deci o rugăciune pascală şi răscumpărătoare. Datorită ei, Isus deschide un drum tocmai în inima omului, o stradă în inima omenirii, prin care cuvântul lui Dumnezeu va putea să pătrundă pentru a fi restituită Tatălui în psalmi şi rugăciune. Pentru a face acest lucru, pe urmele întregului popor iudeu şi în fruntea poporului noii alianţe, Isus a trebuit să înveţe la şcoala psalmilor. El s-a pus în centrul dinamismului Duhului care animă rugăciunea şi psalmii. Murmurând şi mestecând încontinuu psalmii, inima sa a sfârşit prin a fi rănită, pentru că în această rană a inimii sale de om, chemat să devină izvorul unei rugăciuni noi, să poată locui pentru totdeauna şi să transpară plinătatea iubirii Tatălui.
Trecând prin inima şi gura lui Isus, psalmul a depăşit o etapă decisivă, din care a ieşit recreat şi transformat. Aşa cum Isus a luat întreaga natură umană cu slăbiciunile sale, pentru a fi în grad să o răscumpere în totalitatea sa, la fel a asimilat totalitatea rugăciunii din Psaltire pentru ca, în aceleaşi cuvinte, dar prin inima sa, să se nască minunea rugăciunii creştine, cea care exprimă de acum înainte deplina maturitate a omului adult în Cristos, sigur că este bineplăcut Tatălui.
De aceea, în rugăciunea lui Isus, forţa poetică şi creativă a cuvântului lui Dumnezeu în psalm ajunge la împlinirea sa definitivă. Devine cuvânt al noii creaţii, imn neîncetat a cerurilor noi şi a pământului nou, psalm al liturgiei cereşti, ecou pe pământ al rugăciunii marelui preot care celebrează neîncetat şi care mijloceşte pentru noi în faţa Tatălui (cf. Ev 7, 25).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial