Blaise Pascal – 1623 – 1662, matematician, fizician, inventator, filosof francez)

Moralitate şi doctrină


425. Partea a doua. Omul fără credinţă nu poate cunoaşte nici binele, nici dreptatea.

Toţi oamenii sunt în căutarea fericirii. Toţi, fără deosebire. Oricât de diferite ar mijloacele pe care le întrebuinţează, scopul spre care tind este unul şi acelaşi. Cauza pentru care unul merge la război, iar altul fuge de război este aceeaşi dorinţă în sine, înţeleasă şi dusă la îndeplinire în mod diferit. Voinţa nu renunţă până nu atinge acest scop, comun, urmărit prin fiecare acţiune, chiar şi de cei care se spânzură.

Şi totuşi, în atâta amar de timp, fără credinţă n-a reuşit nimeni să atingă această ţintă, spre care toţi năzuiesc şi spre care privesc fără încetare. Toţi se vaită, prinţi şi lachei, nobili şi sărăntoci, bătrâni şi tineri, savanţi şi analfabeţi, sănătoşi şi bolnavi, de toate condiţiile şi din toate colţurile lumii.

O realitate atât de îndelungată, de neîntreruptă, atât de valabilă, în egală măsură, pentru toţi ar trebui să fie suficientă să ne convingă de neputinţa noastră de a dobândi binele prin propriile eforturi. Cu toate acestea însă, exemplul (eşecului) altora ne învaţă prea puţine. Asemănarea (cu experienţa altora a propriei noastre experienţe) nu este niciodată atât de perfectă încât să nu presupună şi unele măcar uşoare diferenţe. În virtutea acestor „diferenţe”, noi (găsim mereu temeiul) de a spera că aşteptările noastre nu vor fi şi ele înşelate (ca cele ale altora). Şi, astfel, prezentul nu ne mulţumeşte niciodată, experienţa ne amăgeşte şi, din nenorocire în nenorocire, ne duce la moarte, coroana (ei) eternă.

Ce ne proclamă atunci această dorinţă şi neputinţă, dacă nu existenţa, cândva, a adevăratei fericiri, din care n-a mai rămas decât o urmă fadă şi un spaţiu vid, pe care omul zadarnic încearcă să-l umple, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l dobândeşte prin cele prezente?

Dar acest gest este total nepotrivit, pentru că un abis infinit nu poate fi umplut decât de o prezenţă tot infinită, adică de Dumnezeu. El este singurul nostru Bine adevărat. De când noi L-am dat uitării, e straniu că nu există element din natură pe care să nu-l fi pus să-I ţină locul – stelele, văzduhul, pământul, plantele, legumele, insectele, cornutele, şerpii, febra, molima, foametea, necurăţiile, adulterul, incestul. Şi, de vreme ce omul a pierdut adevăratul Bine, toate îi apar, de-a valma, în mod egal, ca fiind bine, chiar şi propria lui distrugere, împotriva lui Dumnezeu şi a înseşi firii.

Unii caută binele în putere şi autoritate, alţii, în cercetări ştiinţifice, alţii, în plăceri. Alţii, mai aproape de adevăr, au considerat că este necesar ca binele universal, pe care toţi îl doresc, să nu constea în nici unul din lucrurile particulare posedate de un singur om şi care, odată pierdut, îl răneşte pe posesor mai mult decât l-a bucurat posedarea (acelui bine).

Adevăratul bine, socotesc ei, ar trebui să fie posedat de toată lumea, în acelaşi timp, astfel încât să nu existe diminuări (care să dea naştere la) invidii şi astfel încât nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei lui.

426. Adevărata natură fiind pierdută, fiecare lucru devine propria lui natură; adevăratul bine fiind pierdut, fiecare lucru devine propriul său bine.

427. Omul nu ştie unde-i este casa. A căzut şi s-a înstrăinat de patria căreia îi aparţine şi n-a mai fost în stare să-o regăsească. Şi continuă să-o caute, cu nelinişte şi zadarnic, pretutindeni, bâjbâind într-un întuneric de nepătruns.

428. Dacă e un semn de slăbiciune încercarea de a dovedi prin natură existenţa lui Dumnezeu, atunci nu dispreţui Scriptura; dacă e un semn de tărie cunoaşterea acestor contradicţii, atunci preţuieşte Scriptura!

430. Ticăloşia omului a ajuns până acolo, că el se comportă asemenea dobitoacelor şi chiar li se închină lor.

431. Adevărata religie ne învaţă şi trebuie să ne înveţe că în om se află izvoarele măreţiei şi mari izvoare ale ticăloşiei. Şi să ne dea o explicaţie a acestei uluitoare contradicţii.

Religia trebuie să-i arate omului că Dumnezeu există, că noi trebuie să-L iubim, că singura noastră adevărată fericire e în El şi singurul nostru rău e să fim despărţiţi de El, că întunericul dinăuntrul nostru este cel care ne împiedică să-L cunoaştem şi să-L iubim şi că, în timp ce conştiinţa ne îndreaptă spre El, poftele noastre ne depărtează de El. Astfel ne umplem de urâţenie şi nedreptate. (...)

Să ascultăm ce ne spune înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nu vă aşteptaţi nici la vreun adevăr, nici la vreo consolare pentru oameni. Eu sunt cea care v-a creat şi numai eu vă pot învăţa cine sunteţi. Dar voi nu mai sunteţi în starea în care v-am creat eu. Eu am creat omul sfânt, nevinovat, curat, desăvârşit. L-am înzestrat cu inteligenţă şi lumină. I-am dezvăluit slava mea şi minunile mele. Ochiul omului a văzut maiestatea lui Dumnezeu. Pe atunci, întunericul nu-l orbea şi nu-l ameninţa moartea. Dar el n-a fost în stare să primească o asemenea slavă fără să cadă în mândrie. A vrut să fie el centrul, să fie puternic fără ajutorul meu. A încălcat legea mea. Pentru că a vrut să fie egal cu mine prin dorinţa de a-şi găsi fericirea în el însuşi, eu l-am lăsat cu el însuşi. Iar creaturile care îi erau până atunci supuse s-au revoltat împotriva lui, devenindu-i duşmane. Omul a devenit şi el asemenea dobitoacelor şi atât de înstrăinat de mine, încât cu greu se mai poate recunoaşte în el vreo urmă a Creatorului său. Cunoaşterea lui s-a alterat sau chiar s-a nimicit. Simţurile, despărţite de raţiune sau chiar ajungând stăpâne ale raţiunii, l-au dus la căutarea plăcerii. Toate făpturile şi lucrurile fie îl ispitesc, fie îl domină, fie îl supun prin puterea lor sau – tiranie încă şi mai cumplită! - , îl fascinează prin farmecul lor.

Iată în ce stare sunt oamenii acum. Le-a rămas un simţ slab al fericirii stării lor de la începuturi. Orbirea şi poftele lor, care le-au devenit a doua natură, îi înlănţuie şi-i fac robi ai tuturor relelor.

Zadarnic căutaţi, o, oameni, în voi înşivă leacurile pentru bolile de care pătimiţi. Toată lumina voastră poate atinge doar cunoaşterea, care nu în voi va găsi adevărul sau binele. Filosofii v-au făgăduit asta, dar nu s-au putut ţine de cuvânt. Nici ei nu ştiu care este adevăratul bine şi care este adevărata voastră stare. Cum să fie ei în stare să vă ofere leacurile potrivite, când nici nu ştiu care vă sunt bolile?

Bolile voastre cele mai grele sunt mândria, care vă ţine departe de Dumnezeu, şi poftele josnice, care vă ţin legaţi de pământ. Iar acei înţelepţi nu vă pot oferi nici o vindecare. Numai eu vă pot face să înţelegeţi cine sunteţi...”