Până şi ecourile ei s-au stins demult.
Pentru că am simţit mereu în spatele acestui retorism inutil neputinţa de a găsi cuvintele pentru vreo încercare de răspuns. Căci nu-s prea multe cuvintele cu care să-ţi zugrăveşti sufletul.
Şi totuşi, cuvântul e singurul “penel” al sufletului.
Iar dacă eu nu-mi pot răspunde, cine-ar putea s-o facă?
Nu cumva cei din jur?
Pe cine să cred?
Pe mine? Pe dânşii? Neantul care mă pândeşte ca pe-o pradă, să mă prindă în “ghearele” pe care le recunosc de-acum atât de bine? Şi care-mi tot strigă, neobrăzat, zi de zi, prin cei din jur, că nu-s decât un imens Nimic ce joacă jalnicul rol al minciunii lui “Ceva”?
Cine cred alţii că sunt?
Succesiune fără sfârşit de eşecuri, umbră plictisitoare în “ciudăţenia” ei?
Poate că nu se înşeală.
Poate că asta sunt – umbră care se căzneşte, în captivitatea sordidă a unei lumi aflate la distanţe de ani-lumină, să-şi depene povestea iluziei care răsună în gol, cu încăpăţânare de catâr, sau nici nu răsună în realitate, decât cel mult în “ciudatul” şi “neinteligibilul”, pentru alţii, univers al subiectivităţii mele.
Poate că asta sunt, în sfârşit... O umbră, un strigăt mereu înnăbuşit de-o tăcere de neînţeles şi totuşi atât de familiară în binecuvântata povară a tainei pe care-o poartă.
O umbră şi-un strigăt care eşuează pururea în tăcere şi care, curios lucru, cu cât eşuează mai mult în infinitul frontierelor tăcerii, cu atât dobândeşte mai multă putere.
Atâta tot.
O umbră străină în lume, fără adăpost, care-şi poartă, în pribegie, bruma de fiinţă, de colo-colo, în corturile zdrenţuite ale speranţei şi ale dorului de Patrie, de adevărata, unica, mult râvnita Patrie.
Patrie cerească, pe tine şi numai pe tine te-am dorit încă din zorii vieţii mele, încă din copilărie, când, şi atunci, ca şi acum, martoră a robiei, a beznei şi absurdităţii lumii, nu ştiam nici că exişti, nu-ţi ştiam nici numele, nu ştiam unde te afli, nu ştiam nimic altceva, decât că mă durea cumplit depărtarea ta...
Patrie cerească, veşnicie, Dumnezeule... Poate că nici azi nu ştiu nimic – nici cine sunt, nici de ce sunt şi nici cine cred alţii că sunt. Şi nici nu-mi pasă că eu nu ştiu sau că alţii nu ştiu.
Mi-e de ajuns că ştiu un singur lucru - că eşti singura mea dorire, singura mea năzuinţă, singurul meu ideal, singura justificare a existenţei mele şi, nu în ultimul rând, singura mea ... identitate. Şi că mă doare şi astăzi, poate mai mult ca oricând, depărtarea ta, adică neputinţa mea.
Nu mă defineşte ce cred alţii că sunt. Mă defineşte doar ceea ce doresc, adică idealul meu.
Sunt, aşadar, ceea ce doresc. Ceea ce doresc îmi porunceşte ce şi cum simt, gândesc sau acţionez. Ca, la sfârşit, să nu mai gândesc eu însămi sau să simt sau să acţionez, ci idealul să mi se substituie întregii fiinţe şi să trăiască în mine.
Sunt însăşi călătoria spre ceea ce doresc şi lupta pentru ceea ce doresc.
Şi mai sunt însăşi durerea ce mă desparte de ceea ce doresc.
Sunt, aşadar, o umbră. O umbră pribeagă, al cărei “stindard” este strigătul refugiat în tăcere.
Tăcerea ce-ascunde binecuvântata povară a unui singur şi mare dor.
Un singur Dor şi-o singură Patrie.
Şi fie ca în întreaga mea viaţă, oricâţi ani ar fi rânduit să numere ea, să nu ştiu vreodată altceva în afara frumuseţii durerii acestui dor. Să fiu una cu el şi el una cu mine.
Să nu mă definească nimic altceva decât dulceaţa durerii lui.
Să-mi iscălesc, pentru eternitate, numele şi sufletul cu sângele şi cu mierea lui.
S. M., Iaşi, 20 octombrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial