Sărutul lui Iisus

Există, în romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov, un apolog (Marele inchizitor) care se remarcă prin ambiguitate (sau indeterminare). Asta înseamnă că nici o interpretare nu poate epuiza semnificațiile apologului. Mai mult: că acest apolog poate primi interpretări opuse. Să-l examinăm. Înainte de orice, ofer un rezumat. Amintesc că acest apolog e scris de Ivan Karamazov.


Iisus vrea să viziteze (încă o dată) lumea. De ce? Din trufie? E un nostalgic? Nu știm exact. Pogoară în Sevilla. Mulțimea îl recunoaște. Iisus face minuni (ca odinioară). De pildă, învie o fetiță. Marele inchizitor pune gărzile să-l aresteze. În temniță, preotul ține un lung discurs despre inoportunitatea acestei veniri, despre înfrângerea lui Iisus Christos. Iisus nu spune absolut nimic în tot acest timp.
Când bătrânul de 90 de ani își încheie "teoria", Iisus îl sărută "pe buzele veștede" (așa se sărută rușii în Tolstoi și Dosto: întotdeauna pe gură). Sărutul poate semnifica, pe rând (sau în același timp):

1. aprobare,
2. dezaprobare,
3. milă, îndurare,
4. acceptare,
5. resemnare,
6. semnul că se dă învins...

Am putea găsi, cu suficientă ingenioazitate, încă zece posibile semnificații ale gestului christic. Care este aceea corectă?

Bătrânul îi deschide ușa temniței. Dar, în încheiere, naratorul / poetul Ivan Karamazov

zice: "bătrânul rămâne neclintit [sic!!!]", deși sărutul i-a fost ca un "balsam pe inima"-i uscată.

Cum să alegi dintre toate aceste înțelesuri unul singur?
Despre acest "apolog", naratorul , Alioșa Karamazov, fratele mai mic al lui Ivan, spune ca e un "poem". Dar Ivan neagă faptul că ar fi vorba de un poem. Nu a scris niciun poem. După care ii povestește lui Alioșa poemul.
În treacăt fie zis, și Suflete moarte, minunatul roman al lui Gogol, e subintitulat poem.

Valeriu Gherghel

N. A. Imaginea reproduce Răstignirea lui Giotto, 1306.