Prin expresia „artă creştină” nu am în vedere arta bisericească, artă definibilă printr-un obiect, printr-un ţel, printr-un set de reguli şi care ar constitui un stadiu particular - şi apoteotic - al artei în general. Prin „artă creştină” am în vedere arta care poartă înlăuntrul ei esenţa specific creştină. În acest sens, arta creştină nu constă într-o serie de genuri artistice. Nimeni nu poate vorbi de „arta creştină” aşa cum ar vorbi de „artă plastică”, „poetică”, „gotică” sau „bizantină”. Nimeni nu poate spune „mă ocup cu arta creştină” aşa cum ar spune „mă ocup cu agricultura”. Nu există nici o şcoală unde s-ar putea învăţa arta creştină. Aceasta este definibilă doar în interiorul celui care o practică şi doar în şi prin spiritul acestuia. Este arta umanităţii mântuite şi îşi are rădăcinile în fiecare suflet, „udată” fiind de ape curgătoare, sub cerul virtuţilor teologice, mângâiată de briza celor Şapte Daruri ale Duhului Sfânt. Este firesc ca ea să poarte înlăuntrul ei roadele creştine.
Totul îi aparţine, sacrul, ca şi profanul. Este la ea acasă oriunde şi oricând autenticitatea şi bucuria omului devin universale. În simfonie sau balet, film sau literatură, în frumuseţea naturii sau în natura moartă, într-un spectacol de teatru de păpuşi sau de operă, în toate acestea ea se manifestă în egală măsură ca şi în vitralii sau statuile din biserici.
S-ar putea obiecta: o asemenea artă creştină nu este un mit? Cum am putea s-o concepem măcar? Nu este artă păgână şi legată prin naştere de păcat, aşa cum omul este legat de păcat prin naştere? Harul însă vindecă natura rănită prin păcat. Nu spuneţi că arta creştină este imposibilă. Spuneţi doar că e dificilă, pentru că e foarte dificil să fii artist şi foarte dificil să fii creştin. Şi pentru că dificultatea supremă nu este atât „suma”, cât produsul celor două dificultăţi, înmulţit de încă una: problema armonizării a două lucruri absolute. Dificultatea devine imensă atunci când întregul veac trăieşte departe de Cristos, iar artistul este dependent de spiritul veacului în care trăieşte. Dar oare a lipsit vreodată curajul pe pământ?
Mai mult decât atât, orice artă - fie ea greacă, egipteană sau chineză - care a atins un anumit nivel de măreţie şi puritate este deja creştină, creştină în speranţă, căci fiecare lumină spirituală este o promisiune şi un simbol al armoniilor dumnezeieşti ale Evangheliei.
Inspiraţia nu este un accesoriu al mitologiei. Există o inspiraţie reală, venită nu de la Muze, ci de Dumnezeul Cel viu, o mişcare a ordinii naturale, prin care Inteligenţa supremă îi dăruieşte artistului un moment creator superior celor fixate de etaloanele raţiunii, dar care face uz de toate energiile creatoare ale raţiunii, ridicându-le la cel mai înalt nivel, şi al cărei impuls omul este liber să-l urmeze sau să-i pună stavilă. Această descindere a inspiraţiei de la Autorul întregii făpturi este un simbol al inspiraţiei celei mai presus de fire. Pentru ca o artă să fie creştină nu numai în speranţă, ci şi în fapt şi să fie cu adevărat eliberată prin har, e nevoie ca cele două genuri de inspiraţie să fie una.
Dacă doriţi să creaţi o operă de artă creştină, atunci fiţi creştini şi pur şi simplu realizaţi o operă frumoasă în care va sălăşlui inima voastră.
Nu faceţi tentativa absurdă de a disocia înlăuntrul vostru creştinul şi artistul, căci cele două realităţi sunt unite, dacă sunteţi cu adevărat creştini şi dacă arta nu vă este despărţită de suflet prin cine ştie ce sistem estetic. Întrucât artistul şi creştinul sunt una, opera se va naşte din amândouă condiţiile.
Nu vă separaţi arta de credinţă. Dar lăsaţi ceea ce e distinct să fie distinct până la capăt. Nu amestecaţi, forţând lucrurile, ceea ce viaţa oricum unifică atât de firesc. Dacă intenţionaţi să vă faceţi din estetică un articol de credinţă, veţi provoca inevitabil daune credinţei. Dacă vreţi să vă transformaţi pietatea într-o regulă a activităţii artistice sau doriţi să extrageţi din artă o metodă, veţi provoca inevitabil daune artei.
Întreg sufletul artistului e prezent în operă, guvernând-o. Dar trebuie s-o facă numai prin intermediul elementelor artistice. Aici, arta nu va tolera nici un fel de scindări sau diviziuni. Nu va permite amestecul vreunui element străin care să i se juxtapună.
Arta va fi creştină şi va revărsa în exterior lumina harului numai dacă ea va ţâşni dintr-un suflet plin de har. Dacă frumuseţea operei e creştină, asta se întâmplă pentru că dorinţa artistului a ţintit spre o asemenea frumuseţe şi pentru că în sufletul artistului Cristos e prezent prin iubire. Calitatea operei se oglindeşte în iubirea în care îşi are originea şi care stăpâneşte în mod instrumental virtutea artei.
Reiese de aici că opera este creştină exact în măsura în care înlăuntrul ei vibrează iubirea. Să nu ne amăgim: ce se cere aici este actualitatea şi realitatea iubirii. Opera creştină îl va transforma astfel pe artist, ca om, într-un sfânt. Artistului i se cere doar să fie întotdeauna un om plin de iubire. Şi apoi i se poate îngădui să facă ce vrea. Iar dacă din operă transpare ceva mai puţin creştin, asta se întâmplă pentru că puritatea iubirii a avut de suferit pe undeva. Arta cere multă pace, spunea fra Angelico. Pentru ca artistul să-l poată înfăţişa prin pictură pe Cristos, este necesar ca el însuşi să trăiască împreună cu Cristos.
De aceea, ar fi inutilă încercarea de a găsi o anume tehnică sau un anume set de reguli proprii artei creştine. Arta care izvorăşte din sufletul creştinului poate fi identificată într-o infinitate de forme de expresie. Toate aceste forme vor alcătui o familie diferită esenţial de familia formelor de expresie proprii artei ne-creştine, la fel cum flora montană diferă de flora de la şes. De exemplu, Liturghia este forma transcendentă şi desăvârşită de artă creştină, căci însuşi Duhul Sfânt a modelat-o, ca apoi să-şi găsească plăcere în ea.
Dar Liturghia nu este întru totul „încremenită”, şi ea suferă schimbări în urma trecerii timpului. Eternitatea însăşi întinereşte în Liturghie. Varietatea riturilor liturgice (latin, maronit, pravoslavnic) atestă adevărul că în ceruri sunt multe locaşuri. Nimic nu e mai frumos decât o Liturghie - mai plină de măreţie decât însăşi înaintarea oştirilor îngereşti. Deşi scopul Bisericii nu este propriu-zis acela de a căuta frumuseţea sau de a mişca inimile, ci adorarea Domnului şi unirea cu El, totuşi din această unire în adorare îi decurge şi frumuseţea.
Lucrurile frumoase sunt rare. Câte condiţii excepţionale trebuie să fie îndeplinite pentru ca o civilizaţie să devină capabilă să unească, în aceiaşi oameni, arta şi contemplaţia! Sub povara naturii căzute care opune mereu rezistenţă şi mereu se prăbuşeşte, creştinismul şi-a răspândit energia şi puterea pretutindeni, în artă şi în lume. Dar, cu excepţia Evului Mediu – şi atunci printre nenumărate dificultăţi şi deficienţe – nu a reuşit să modeleze o artă şi o lume care să-i aparţină exclusiv, şi asta nu e de mirare.
De aceea, în faţa catastrofei de nedescris spre care se îndreaptă lumea modernă, a venit timpul Primăverii creştine, al Floriilor pentru Biserică - timpul ca sărmanul pământ să-i înalţe Osana Fiului lui David -, timpul, aşteptat de ani întregi, al unei revigorări intelectuale şi spirituale, al reînfloririi artei creştine care să-i încânte pe oameni şi pe îngeri. Chiar şi astăzi renaşterea artei creştine pare a fi vestită de efortul individual al unor artişti şi poeţi, mulţi dintre ei de importanţă majoră. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă să n-o izolăm artificial, prin demersuri „academice”, de marea mişcare a artei contemporane. Arta creştină va renaşte din nou în mod firesc numai dacă-şi va avea izvorul în înflorirea sfinţeniei în lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial