-Părinte, îmi dați binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea și vreau să mă relaxez puțin.
-La ce film vreți să mergeți?
-La o comedie sf.
-Dacă ții mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paraclisierul, care în tinerețea sa fusese frate de mânăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
-Vai, părinte, cum îl lăsați să își piardă timpul?
-Nu e treaba ta.
-Totuși, nu vă e frică de Dumnezeu?
-Nu ești tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică și e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebui să privească credința ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câțiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunța de bună-voie să meargă la astfel de filme.
Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare la momentul potrivit, nu când îi impun eu.
-Nu vă înțeleg.
-Uite, îți dau un exemplu. Tu asculți la tine acasă muzică religioasă?
-Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
-Aici vroiam să ajung. Și atunci, îți mai pui muzică?
-Nu, să nu-l stric.
-Așa e și cu sufletul.Cum să-ți explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie.
Toate trebuie făcute cu măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial