Cu un an înainte de a muri, Franz Kafka a
întâlnit în timpul unei plimbări cu prietena în parcul Steglitz, o copilă care plângea disperată. Cei doi s-au apropiat de ea și au întrebat-o dacă se pierduse, dar copila răspunse că nu ea s-a pierdut, ci păpușica ei. Scriitorul o rugă să nu mai plângă deoarece, spuse el, păpușica nu se pierduse, ci numai plecase într-o călătorie. Elsi ceru explicații. Atunci Kafka se prefăcu că este poștașul păpușilor și îi spuse că fusese păpușica cea care îi spusese de călătoria ei. În momentul în care copila ceru să poată vedea scrisoarea, îi spuse că o lăsase acasă, dar că i-o va aduce ziua următoare. Cei doi s-au întâlnit în parc de douăzeci de ori, pentru a citi douăzeci de scrisori trimise de păpușica dispărută. „Te rog, nu mai plânge, am plecat într-o călătorie pentru a vedea lumea. Îți voi mai scrie, ca să-ți povestesc aventurile mele...”, așa începea scrisoarea.
Atunci când el și copila se întâlniră din nou, el îi citi această scrisoare, care descria cu multe amănunte aventurile imaginare ale păpușii iubite. Copila se simți mângâiată și încurajată, iar atunci când întâlnirile lor ajunseră la sfârșit, Kafka îi dărui o păpușă. Evident, era diferită de păpușica pierdută, iar într-un bilețel lipit de hainele păpușii scria: „călătoriile mele m-au schimbat”.
După mai mulți ani, copila, acum mare, găsi un alt bilețel ascuns în interiorul păpușii. Pe scurt, scria aceste cuvinte: „Fiecare lucru pe care-l iubești, cu toată probabilitatea îl vei pierde, însă, la sfârșit iubirea se va preschimba într-o formă diferită (Kafka e la bambola viaggiatrice di Jordi Sierra i Fabra, cit. Vincenzo Pascolini).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial