Sfânta Biserică a păcătoșilor

Cât ești de contestat, Biserică, și totuși, cât te iubesc! Cât m-ai făcut să sufăr, și, totuși, cât îți datorez! Aș vrea să te văd distrusă, și, totuși, am nevoie de prezența ta. Mi-ai dat multe scandaluri, și, totuși, m-ai făcut să înțeleg ce este sfințenia! Nu am văzut nimic în lume mai obscurantist, mai compromis, mai fals, și nu am atins nimic mai tare, nimic mai generos, nimic mai frumos. De câte ori nu am dorit să-ți izbesc ușa sufletului meu în față, și de câte ori nu m-am rugat să pot muri între brațele tale sigure. Nu, nu pot să mă eliberez de tine, pentru că sunt tine, deși nu sunt în întregime. Și apoi, unde aș merge? Voi construi o alta?

Dar nu voi putea să o construiesc decât cu aceleași defecte, pentru că acestea sunt ale mele, pe care le port înlăuntrul meu. Iar dacă o voi construi va fi Biserica mea, nu cea a lui Cristos. Zilele trecute un prieten a scris o scrisoare către un ziar: „Las Biserica pentru că, prin compromiterea ei cu cei bogați nu mai este credibilă”. Îmi pare rău pentru el! Ori este un sentimental, care nu are experiență, și îl iert, ori este un orgolios care se crede mai bun decât alții. Nici unul dintre noi nu este credibil până când se află pe acest pământ. Sf. Francisc urla: „Tu mă crezi sfânt, și nu știi că încă aș putea avea copii cu o prostituată, dacă Cristos nu m-ar susține”. Credibilitatea nu aparține oamenilor, ea este numai a lui Dumnezeu și a lui Cristos. A oamenilor este slăbiciunea și, poate, buna voință de a face ceva bun, cu ajutorul harului care izvorăște din venele invizibile ale Bisericii vizibile.

Când eram tânăr nu înțelegeam de ce Isus, în ciuda renegării lui Petru, îl vrea cap, succesorul lui, primul papă. Acum nu mă mai minunez și înțeleg tot mai bine că zidind Biserica pe mormântul unui trădător, al unui om care se sperie la auzul bârfelor unei slujitoare, era o atenționare continuă pentru a ne menține pe fiecare dintre noi în umilință și conștienți de propria fragilitate. Nu, nu abandonez această Biserică zidită pe o piatră atât de slabă, pentru că aș fonda o alta, pe o piatră și mai slabă, care sunt eu. Dar mai există un lucru, care pare încă și mai frumoasă. Duhul Sfânt, care este Iubire, care este capabilă să ne vadă sfinți, neprihăniți, frumoși, chiar dacă îmbrăcați ca niște canalii și adulteri.

Iertarea lui Dumnezeu, atunci când ne atinge, ne face să devenim transparenți, ca Zaheu, publicanul, și imaculată, ca Magdalena, păcătoasa. Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, adică singurul capabil să facă „lucrurile noi”. Pentru că nu mă interesează ca El să facă ceruri și pământul noi, dar este mai necesar să facă „noi” inimile noastre. Iar aceasta este datoria lui Cristos. Iar aceasta este munca divină a Bisericii. Vreți voi să împiedicați acest „a face inimile noi”, alungând pe cineva din mijlocul poporului lui Dumnezeu? Sau vreți voi, căutând un alt loc mai sigur, să vă puneți în pericolul de a-l pierde pe Duhul Sfânt?

Autor: Carlo Carretto

Traducere: Pr. Patrașcu Damian