Oh, dacă ați ști dumneavoastră, doamnă! Eu eram pierdută… Datorită părintelui paroh, am înțeles
că lucrul cel mai grav nu era ceea ce făcusem eu în viață – lucruri cu adevărat
nu foarte frumoase – ci a rămâne în rușine. Rușinea este ca untura, care curge
de pe mâncăruri și se lipește pe cuptorul din bucătărie. Atunci când unul
încearcă să o îndepărteze devine și mai urâtă: este ca un fel de gumă de
mestecat maro, care se întinde în mod înfricoșător, care se lipește de burete
și care, în nici un fel nu vrea să dispară de acolo, nici măcar cu apă
fierbinte… Și, la sfârșit, iată că Domnul, deodată m-a eliberat de această
untură lipită de mine. Vreau să spun, de rușinea de a fi strivită de trecutul
meu, lucru mult mai grav decât trecutul meu. […]
Timp de aproape treizeci de ani am fost o femeie stricată, o prostituată, dacă
vreți. Îmi vindeam trupul la Paris, în jurul Templelor. Nu vă voi descrie acest
fel de viață, pentru că este prea murdară. Apoi am plecat în provincie, pentru
a uita tot ceea ce făcusem. A uita toate acestea și frustrarea mea de a nu fi
avut o viață mai frumoasă. Nu eram proastă, să știți: aș fi putut urma școli
mari, să mă căsătoresc, să fac ceva util, ceva care să aibă un sens. Câteva seri
în urmă am mers la parohul meu. […] I-am povestit totul, iar el mi-a spus că
Isus iartă orice păcat, și că trebuia să mă abandonez în mâinile Mântuitorului.
Suntem altfel ispitiți să ținem totul pentru noi, tot ceea ce am greșit, pentru
a încerca să continuăm să ne controlăm, să ne compensăm, să ne auto-reparăm…
Vrem să păstrăm această tristețe, ca o specie de versiune negativă a Legiunii
de onoare, o decorație care ar putea fi câștigată insistând în dezonoare, o
medalie de pierzători. Dar vedeți, tristețea de a nu reuși să ne iertăm este o
boală mai grea decât falimentul însuși (Il signor parroco dà di matto, di Jean
Mercier, in uscita in italiano a giugno per San Paolo).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial