Maeștrii științei moderne au grijă să înceapă
cercetările lor plecând de la un fapt real. Și maeștrii religiei din
antichitate simțeau aceeași necesitate. Începeau de la realitatea păcatului, o
realitate practică, așa cum sunt cartofii. Un om putea sau nu să fie spălat cu
apele miraculoase, dar nu exista nici o îndoială că acela avea nevoie să fie
spălat. Dar unii lideri religioși de aici din Londra, și nu este vorba de
materialiști, au început să nege nu atât realitatea apei miraculoase, asupra
căreia se poate discuta mult, ci realitatea indiscutabilă a murdăriei. Anumiți noi
teologi pun în discuție păcatul strămoșesc, singura parte a teologiei creștine
care poate fi cu adevărat demonstrată. Unii discipoli ai reverendului R. J.
Campbell, în spiritualismul lor încă prea exigent, admit inocența lui Dumnezeu,
lucru de care nu ar putea avea vreo dovadă nici măcar în vis, dar, viceversa,
neagă păcatul omului care poate fi văzut umblând pe stradă. Sfinții cei mai
mari, ca și cei mai mari dintre sceptici, au luat totdeauna ca punct de plecare
a raționamentelor lor realitatea răului. Dacă este adevărat (așa cum este de
fapt) că un om poate încerca o nespusă fericire jupuind o pisică, un filosof al
religiei nu poate deduce de aici decât aceste două lucruri: ori să nege
existența lui Dumnezeu, și acesta este ceea ce fac ateii; ori să nege orice
prezentă uniune dintre Dumnezeu și om, și acesta este ceea fac toți creștinii. Teologii
cei noi par să gândească că ar exista o a treia soluție, de altfel foarte
raționalistă: a nega existența pisicii (Chesterton,
Ortodossia).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial