Cine știe de câte ori am citit acest
text fără să încerc nici o emoție. Aseară, însă, acea frază a Conciliului,
reprodusă sub o icoană a Sfintei Fecioare Mare m-i s-a părut foarte
îndrăzneață, astfel că am mers la izvor pentru a-i controla autenticitatea.
Chiar așa. La paragaraful al
patrulea din Decretul despre Apostolatul
laicilor era scris textual: „Maria trăia pe pământ o viață comună tuturor,
plină de solicitudini familiare și de muncă”.
La început, „Maria trăia pe pământ”.
Nu în nori. Gândurile ei nu erau
agățate în aer. Gesturile ei aveau ca loc de ședere obligatoriu perimetrul
lucrurilor concrete.
Chiar dacă extazul era experiența la
care Dumnezeu deseori o chema, ea nu se simțea dispensată de efortul de a sta
cu picioarele pe pământ.
Departe de abstractul vizionarilor,
cât și de evaziunile celor nemulțumiți și de fugile celor care trăiesc după
iluzii, ea își păstra cu încrâncenare domiciliul în cotidianul teribil.
Dar există ceva și mai mult: „Trăia
o viață comună tuturor”.
La fel, adică, cu viața vecinei de
dincolo de drum. Bea apă din aceeași fântână. Măcina grâul la aceeași moară. Se
așeza în umbra aceleiași curți.
Și ea se întorcea seara obosită,
după ce a prășit ziua întreagă.
Și ei, într-una din zile îi ziseră:
„Maria, au început să-ți iasă fire albe de păr în cap”. S-a oglindit atunci în
apa fântânii și a trăit și ea greaua nostalgie a tuturor femeilor, când acestea
își dau seama că tinerețea a plecat.
Surprizele însă nu s-au sfârșit,
pentru că a ști că viața Mariei a „fost plină de preocupări familiare și de
muncă”, ca și viața noastră, face din ea o creatură atât de apropiată de noi,
de oboselile noastre omenești, încât ne face să suspectăm că dificila noastră
viață de fiecare zi nu este chiar atât de banală cum credem uneori.
Da, și ea a avut problemele ei: de
sănătate, de bani, de relații, de adaptare.
Cine știe de câte ori s-a întors de
la spălat de la pârâu cu dureri de cap, sau îngândurată pentru că Iosif, de
zile bune își vede clienții rărindu-se din ce în ce mai mult.
Cine știe de câte ori și la câte
porți a bătut cerând ceva de muncă pentru fiul ei Isus, în anotimpul
treieratului grâului.
Cine știe câte după amiezi a
consumat melancolic, întorcând pe toate părțile vechiul palton al lui Iosif,
încercând să mai recupereze ceva, ca să-i facă și micuțului ei Isus un
paltonaș, astfel ca să nu-i fie rușine să mai iasă cu prietenii lui la joacă.
Ca toate femeile, o fi avut și ea
momente de criză în relația ei cu Iosif, care atât de tăcut era încât uneori
era greu să înțelegi tăcerile lui.
Ca mai toate mamele, a privit și ea,
pe ascuns, între temeri și speranțe în viața tumultoasă a fiului ei adolescent.
Ca mai toate femeile, a încercat și
ea suferința de a nu se simți înțeleasă, nici chiar de cele două mari iubiri pe
care le avea pe pământ. Și-i va fi fost frică să nu-i dezamăgească. Sau să nu
fie la înălțimea chemării ei.
Și, după ce va fi temperat în lacrimi
travaliul unei solitudini imense, va fi regăsit, în sfârșit, în rugăciunea
făcută împreună, bucuria unei comuniuni supraumane.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
zilelor obișnuite, poate că numai tu poți înțelege că nebunia noastră de a te
reconduce în hotarele experienței simplu pământești, pe care și noi o trăim, nu
este semnul unei mode desacralizatoare.
Dacă pentru o clipă îndrăznim să-ți
luăm jos aureola, facem acest lucru pentru că vrem să vedem cât de frumoasă
ești cu capul descoperit.
Dacă stingem reflectoarele țintite
spre tine, facem acest lucru pentru că ni se pare că măsurăm mai bine
atotputernicia lui Dumnezeu, care în umbra trupului tău a ascuns izvoarele
luminii.
Știm bine că tu ai fost destinată să
navighezi în mări adânci. Dar dacă te constrângem să umbli numai pe coasta
mării, nu facem acest lucru pentru că am vrea să te reducem la micile noastre
călătorii aproape de mal. Facem acest lucru pentru că, văzându-te atât de
aproape de plajele descurajărilor noastre, conștiința noastră să ne poată spune
că și noi suntem chemați să ne aventurăm, ca și tine, în oceanele libertății.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
zilelor obișnuite, ajută-ne să înțelegem că capitolul cel mai fecund al
teologiei nu este cel care te pune în interiorul Bibliei sau al patristicii, al
spiritualității sau al liturgiei, al dogmelor sau al artelor. Dar este cel care
te așează în interiorul casei din Nazaret, unde între cratițe și fusuri, între
lacrimi și rugăciuni, între ghemuri de lână și ghemuri de Scriptură, ai experimentat
în totalitate mărimea antieroicei tale feminilități, bucurii fără răutăți,
amărăciuni fără disperări, plecări fără nostalgii.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a
zilelor obișnuite, eliberează-ne de nostalgiile epopeii, și învață-ne să
considerăm viața de fiecare zi ca
șantierul unde se construiește istoria mântuirii.
Încetinește glasul fricilor noastre,
pentru ca să putem experimenta ca și tine abandonarea la voința lui Dumnezeu,
în încrengăturile prozaice ale timpului și în lentele agonii ale ceasurilor.
Și întoarce-te să umbli în mod
discret cu noi, o, creatură extraordinară, îndrăgostită de normalitate, care
înainte să fi fost încoronată ca regină a cerului, ai înghițit praful săracului
nostru pământ.
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 112011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial