Sfânta Fecioară Maria, femeie a așteptării

Adevărata tristețe nu este atunci când, sosită seara, nu ești așteptat de nimeni la revenirea ta acasă, ci atunci când tu nu mai aștepți nimic de la viață.

Iar singurătatea cea mai neagră o suferi nu atunci când găsești focul stins, ci atunci când nu mai vrei să-l aprinzi: nici măcar pentru un eventual oaspete în trecere.

În sfârșit, atunci când pentru tine muzica s-a sfârșit. Iar de acum jocurile sunt făcute. Și nici un suflet viu nu va mai veni să bată la ușa ta. Și nu vor mai exista nici tresăriri de bucurie pentru o veste bună, nici izbucniri de stupoare pentru ceva neașteptat. Și nici măcar freamăte de durere pentru o tragedie umană: oricum, nu-ți mai rămâne nimeni pentru care tu trebuie să te temi.

Atunci viața curge plată spre un epilog care nu mai vine, ca o bandă magnetică care a terminat prea repede un cântec, și se derulează fără să se oprească, fără a mai spune nimic, spre ultimul metru de plastic.

A aștepta: adică a experimenta gustul de a trăi.

S-a spus chiar că sfințenia unei persoane se măsoară cu grosimea așteptărilor ei. Poate că este adevărat.

Dacă este așa, trebuie să conchidem că Sfânta Fecioară Maria este cea mai sfântă dintre creaturi, pentru că întreaga ei viață apare cadențată de ritmurile bucuroase ale celui care așteaptă pe cineva.

Deja semnul inițial cu care pana evanghelistului Luca o identifică, este plină de așteptări: promisă soție unui bărbat din casa lui David.

Adică, logodnică.

Nimănui nu-i scapă la care mulțime de speranțe și bătăi de inimă face aluzie acel cuvânt pe care fiecare femeie o experimentează ca început al unor misterioase mângâieri. Înainte încă ca în evanghelie să fie pronunțat numele ei, despre Maria se spune că era logodită. Fecioară în așteptare. În așteptarea lui Iosif. În ascultarea scârțâitului sandalelor lui, la coborârea serii, atunci când, parfumat de lemne și de vopsele el va fi venit să-i vorbească de visurile lui.

Dar și în ultima fotogramă cu care Maria își i-a rămas bun de la Scripturi ea este surprinsă de obiectiv în atitudinea așteptării.

Acolo, în Cenacol, la etajul superior, în tovărășia discipolilor, în așteptarea Duhului. În ascultarea foșnetului aripii Lui, la sosirea zilei când, parfumat cu ulei și cu sfințenie, El va fi coborât asupra Bisericii pentru a-i arăta misiunea ei de mântuire.

Fecioară în așteptare, la început.

Mamă în așteptare, la sfârșit.

Și în timpul vieții susținută de aceste două trepidații, una atât de umană și cealaltă atât de divină, o sută de alte așteptări mișcătoare.

Așteptarea Lui, pentru nouă lungi luni. Așteptarea împlinirilor legale sărbătorite cu ramuri de sărăcie și bucuriile rudelor. Așteptarea zilei, unica pe care ea ar fi vrut să o întârzie, în care Fiul său va fi ieșit din casă pentru ca să nu se mai reîntoarcă niciodată. Așteptarea „ceasului”: singurul pentru care nu va fi reușit să oprească niciodată nerăbdarea și de care, înaintea vremii, va fi revărsat mulțimea de haruri pe masa oamenilor. Așteptarea ultimului suflu al Unului Născut bătut în cuie pe Lemn. Așteptarea celei de-a treia zi, trăită într-un priveghi solitar, în fața pietrei.

A aștepta: infinitul verbului a iubi. Mai mult încă, în vocabularul Mariei, a iubi la infinit, la nesfârșit.

Sfântă Fecioară Marie, fecioară a așteptării, dăruiește-ne din uleiul tău pentru că lămpile noastre se sting. Vezi: proviziile s-au terminat. Nu ne trimite la alți vânzători. Reaprinde în sufletele noastre vechile fervori care ne ardeau pe dinăuntru, atunci când ar fi fost de ajuns un fleac pentru a ne face să tresărim de bucurie: sosirea unui prieten de departe, roșul serii după o furtună, crăparea cepului care în timpul iernii păzea revenirile acasă, clopotele crăpând de veselie în sărbători, sosirea rândunelelor în primăvară, mirosul acru care ieșea din storcătoarele de ulei, cântecele de toamnă care se auzeau venind de la pietrele de moară, arcuirea duioasă și misterioasă a sânului matern, parfumul spicelui care se răspândea atunci când i se pregătea un leagăn.

Dacă astăzi nu mai știm să așteptăm, acest lucru se întâmplă pentru că ne lipsește speranța. S-au secat izvoarele ei. Suferim o profundă criză de dorință. Și, de acum, sătui de miile de surogate care ne asediază, riscăm să nu mai așteptăm nimic, nici măcar de la acele promisiuni ultrapământești care au fost semnate cu sângele Dumnezeului alianței.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a așteptării, mângâie durerea mamelor pentru fii lor care, plecați într-o zi de acasă, nu s-au mai reîntors niciodată, pentru că au fost uciși în accidente stradale sau pentru că au fost seduși de glasul junglei. Pentru că au fost dispersați de furia războiului sau pentru că au fost înghițiți de turbina patimilor. Pentru că au fost tărâți de valurile mării sau de furtunile vieții.

Umple tăcerile Antonelei, care nu știe ce să mai facă cu tinerii ei ani, după ce el a plecat cu altcineva. Umple de pace golul interior al lui Maxim, care în viață le-a greșit pe toate, și singura așteptare care-l mai tentează acum este cea a morții. șterge lacrimile Patriciei, care a cultivat atâtea vise cu ochi deschiși,  și din cauza răutății lumii le-a văzut pe toate dispărând una câte una, astfel că acum îi și este frică să mai viseze cu ochii deschiși.

Sfântă Marie, fecioară a așteptării, dăruiește-ne o inimă veghetoare. Ajunși în pragul mileniului al III-lea, ne simțim, din păcate, mai degrabă fii ai răsăritului decât profeții ai adventului. Santinelă a dimineții, trezește din nou în inimile noastre pasiunea unor tinere vești de dus în lume, care se simte deja bătrână. În sfârșit, dă-ne, harpă și cetră, pentru ca, cu tine matinieră să putem deștepta aurora.

În fața schimbărilor care clatină istoria, dă-ne să simțim fiorii începuturilor. Fă-ne să înțelegem că nu ajunge să primim: trebuie și să așteptăm. A primi este uneori semnul resemnării. A aștepta este totdeauna semn al speranței. Fă-ne, așadar, miniștrii ai așteptării. Iar Domnul care vine, Fecioară a adventului, să ne surprindă, și datorită maternei tale complicități, cu lampa în mână.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹¹2011, pp. 17-20.