Discuțiile în jurul
libertății de exprimare și a libertății în general s-au multiplicat după
masacrul de la Paris. S-a scris, au avut loc manifestări, s-a luat poziție
pentru a o apăra. Cele două milioane de cetățeni care s-au revărsat pe străzile
Parisului arată cât de mult stă tuturor la inimă libertatea și cât de
execrabilă este acțiunea celor care au încercat să o înece în sânge. Este însă
necesar să fie reexaminat conceptul însuși de libertate, pentru a evita care
prin apărarea ei să nu se treacă și ca fiind bune unele false concepte, ce par
să o respecte, dar de fapt o distrug.
Dumnezeu nu este liber, omul da
Pentru a înțelege
libertatea se poate pleca de la această mare și minunată constatare: Dumnezeu, în sine însuși nu este liber.
De ce? Deoarece este perfect, par „perfect” înseamnă „făcut în mod total”,
adică o ființă căreia nu-i lipsește nimic. Nimic nu se mai poate adăuga
plinătății lui, motiv pentru care nu mai poate dori nimic în afară de ceea ce
deja este. Iar acolo unde nu există dorință, nu există nici libertate.
Lângă această mare
afirmație trebuie imediat să adăugăm o alta: omul, în schimb, este liber. De ce? Deoarece – și aceasta poate să
mire pe mulți – nu este perfect. Cei din vechime spuneau că libertatea este
perfecțiunea imperfectului, adică a celui care are o atare perfecțiune ce-l
pune deasupra tuturor celorlalte ființe, dar este încă neîmplinit, adică încă
nu a ajuns la plinătatea ființei sale, motiv pentru care în fiecare zi pleacă
la drum pentru a obține ceea ce îi lipsește pentru a obține această plinătate,
adică fericirea.
Concluzie: cel care
este perfect, nu este liber, pentru că are tot ceea ce face plină viața, în
vreme ce este liber cel care este încă imperfect, pentru că nu are încă tot
ceea ce poate avea. Din acest motiv, libertatea
nu este o valoare absolută, ci o calitate a acțiunii, funcțională dezvoltării
unei ființe care se bucură de o mare excelență, dar care nu este încă perfectă,
și obține perfecțiunea ei nu în mod determinist, ca animalul care acționează
instinctual, dar având puterea de a putea alege finalitatea ei și mijloacele
pentru a ajunge acolo.
Omul este totdeauna un
„deja și nu încă”, adică există, dar în existența lui poartă o permanentă
insatisfacție care-l face să caute ceea ce încă îi lipsește, la toate nivelele:
fizic, psiho-afectiv, spiritual, cultural, existențial. Libertatea se naște
dintr-o natură incompletă cate tinde spre plinătatea ei, având puterea de a
decide ceea ce o realizează pe deplin, alegând mijloacele pentru a ajunge la
această realizare a ei.
Din această primă
concluzie putem să deducem o alta: adevărata libertate este cea care este
funcțională creșterii și dezvoltării persoanei. Din acest motiv, nu este corect
să se afirme că libertatea este posibilitatea de a alege între bine și rău, ci
posibilitatea de a alege, între multe bunuri, ceea ce mai bine permite omului
să fie mai deplin om pentru sine și pentru alții. Senatorul Calderoli, atunci
când a spus că ministrul Kienge îi amintește de un orangutan, nu și-a exercitat
dreptul lui la libertate (de exprimare), dar a abuzat de aceasta pentru a
ofensa, adică pentru a sărăci raporturile umane. Din acest motiv s-a cerut să
fie trimis în fața justiției.
Dar cine stabilește
care este folosirea corectă sau incorectă a libertății?
Ghidul omului este rațiunea, nu libertatea
Revoluția franceză s-a
născut având în față programul: libertate,
egalitate, fraternitate. De atunci a început să se dezvolte aproape un cult
față de libertate. Nu mai suntem supuși, dar cetățeni; nu mai există dogme, ci
libertate de gândire; nu legi pentru a domina și aservi, dar legi pentru a face
ordine și dreptate. Dar imediat s-au luat act că în acest program lipsea
substantivul cel mai important: raționalitate.
Fără raționalitate nu poate exista nici libertate, nici egalitate, nici
solidaritate. Dacă nu este prezentă rațiunea, care dictează fiecăreia dintre
aceste atitudini modalitatea și măsura, totul se prăbușește. Libertatea poate
deveni libertinaj, aroganță, violență. Egalitatea poate deveni conformism,
mortificarea diversității, aplatizare, egalitarism. Solidaritatea poate deveni
buonism, cameratism, lipsă de respect, anularea tuturor într-un denumitor
comun. Este rațiunea cea care salvează omul din pericolul de a cădea în teroare
și în ghilotină, sau în mocirla unui conformism care anulează bogăția
diversității și, mai ales, cea care spune omului care este sensul vieții lui,
cum trebuie să trăiască și ce alegeri trebuie să facă pentru a fi om. Dacă vrem
să folosim o imagine, putem spune că cel care conduce și dirijează întreaga
noastră viață nu este libertatea, ci rațiunea.
Omul este o ființă care raționează
De unde această
insistență asupra importanței rațiunii? De ce în aceste vremuri din urmă a fost
exaltată libertatea ca fiind prerogativa ce caracterizează omul și îl
deosebește de orice altă ființă. S-a spus că omul este om pentru că este liber,
și este om până când va fi liber. Dacă i se ia libertatea, omul își pierde
demnitatea și originalitatea lui. „Libertatea caut, care este atât de scumpă,
și pentru care mulți renunță chiar la viață”, spunea Dante Alighieri. Iar
această afirmație este adevărată. Dar nu mai este adevărată dacă se predică că
libertatea este o valoare absolută și, de aceea, trebuie totdeauna să fie
respectată, libertate cu orice preț, libertate la 360 de grade. De fapt, după
aceste proclamații răsunătoare ne dăm imediat seama că acest fel de libertate
nu este umană, ci dezumanizează.
Dacă viața mea se
petrece după dictonul: „fac ce vreau pentru că sunt liber și nimeni nu-mi poate
pune limite libertății mele”, atunci nu se înțelege de ce să se interzică celui
mai puternic să-l calce în picioare pe cel sărac, celui supărat să-l ucidă pe
cel care l-a supărat, și altora de a avea idei și atitudini diferite de ale
mele. Dacă cineva dorește să oprime, să ucidă, să-și impună voința sa asupra
altora și nu există limite de pus libertății sale, în numele a ce i se poate
interzice să se comporte așa? Se va spune: în numele faptului că drepturile
sale încetează acolo unde încep cele ale celorlalți. Nu este adevărat, pentru
că, dacă libertatea este un drept absolut, nimic nu o poate împiedica să se
exprime în plinătatea ei, nici măcar drepturile celorlalți.
Principiul fundamental
al conviețuirii umane nu este „fac ceea ce vreau”, ci „fac ceea ce este rațional
să fac”, ceea ce înseamnă că libertatea omului este o libertate ghidată și
ordinată de către rațiune și-și menține marea ei demnitate atunci când acceptă
să fie reglementată de către rațiune.
Libertatea cuvântului și a exprimării
Astăzi se dezbate mai
ales problema libertății cuvântului și a exprimării. Se afirmă că omul este
liber să exprime ceea ce gândește și că nimeni nu-l poate împiedica să spună și
să scrie ceea ce el crede cu adevărat că este adevărat și drept. Dar și în
acest caz intră în joc rațiunea, care avertizează că trebuie să se facă o
distincție – pe care puțini o fac – între cuvintele care exprimă ceea ce omul
gândește și cuvintele care-l mișcă pe om să facă ceea ce el a gândit. Sunt
liber să spun: gândesc că această străduță plină de copaci este urâtă și, de
aceea, trebuie să se taie copacii; dar nu sunt liber să spun: să ne organizăm
pentru a tăia copacii. Între cuvintele care se limitează să spună și cuvintele
care incită să se facă un lucru este prezentă vasta mare a confruntării democratice.
Trebuie să se țină cont de lege, de oportunitate, de părerea și sensibilitatea
celorlalți.
Într-un cuvânt:
libertatea de gândire este valabilă atâta vreme cât gândirea exprimă cuvinte și
concepte/noțiuni; dar nu poate fi invocată atunci când exprimă concepte
operative, săltând faza confruntării. Dacă se saltă această fază nu se mai
exercită libertatea, dar se cade în aroganță și în violență. În filozofie s-ar
spune că se trece pe nedrept de la concepte care au o origine pur intențională
(ființa gândită), la concepte orientate să modifice ființa reală. Din acest
motiv, nu se poate pune pe același plan gândirea/judecata asupra copacilor cu
încurajarea ca aceștia să fie tăiați.
Același lucru este
valabil pentru Tav. Eu sunt liber să gândesc și să demonstrez că Tav-ul este o
acțiune inutilă și dăunătoare, dar nu pot invita persoanele să o saboteze,
invocând dreptul la libertatea cuvântului, deoarece invitația la sabotaj nu
este numai o expresie a gândirii mele, ci și o invitație la acțiune, unde este
necesar să se țină cont de legi și de tot ceea ce se naște din trăirea în mod
democratic. Dacă apoi pretind să folosesc libertatea mea și pentru a lansa
proclamații de acțiune (aux armes citoyens), trebuie să-mi asum
responsabilitatea acestora și să plătesc în persoana consecințele ei.
Concluzie
Concluzia este simplă:
regula întregii acțiuni a omului nu este libertatea, ci rațiunea. Este rațiunea
cea care-mi spune motivele, când și în ce fel trebuie să-mi folosesc
libertatea. Iar atunci când este vorba de libertatea gândului, a cuvântului și
a expresiei mă avertizează că termenul „gândire” nu este univoc, adică nu
indică o unică realitate; este „analogic”, adică indică mai multe tipuri de
gândire. Și este totdeauna rațiunea ce care îmi spune că, dacă pot invoca
dreptul să folosesc cuvinte care exprimă ceea ce gândesc, nu mai pot invoca
același drept atunci când folosesc cuvinte care invită la acțiune. Libertatea privește
gândirea gânditoare, nu gândirea care acționează. Iar dacă o extind la gândirea
care acționează, trebuie să-mi asum responsabilitatea și să-i plătesc
consecințele.
Până când nu punem
rațiunea în vârful centrului întregii vieți a omului, atât în viața lui privată
cât și în cea asociată, ne expunem pericolului de a lăsa spațiu unor energii
oarbe care nu știm la ce vor duce. Iar acest lucru este valabil și pentru
libertate.
Autor: Giordano Muraro
Traducător: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: revista Vita
pastorale, 3 (2015), 31-32.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial