Ghidați de către rațiune

Discuțiile în jurul libertății de exprimare și a libertății în general s-au multiplicat după masacrul de la Paris. S-a scris, au avut loc manifestări, s-a luat poziție pentru a o apăra. Cele două milioane de cetățeni care s-au revărsat pe străzile Parisului arată cât de mult stă tuturor la inimă libertatea și cât de execrabilă este acțiunea celor care au încercat să o înece în sânge. Este însă necesar să fie reexaminat conceptul însuși de libertate, pentru a evita care prin apărarea ei să nu se treacă și ca fiind bune unele false concepte, ce par să o respecte, dar de fapt o distrug.

Dumnezeu nu este liber, omul da

Pentru a înțelege libertatea se poate pleca de la această mare și minunată constatare: Dumnezeu, în sine însuși nu este liber. De ce? Deoarece este perfect, par „perfect” înseamnă „făcut în mod total”, adică o ființă căreia nu-i lipsește nimic. Nimic nu se mai poate adăuga plinătății lui, motiv pentru care nu mai poate dori nimic în afară de ceea ce deja este. Iar acolo unde nu există dorință, nu există nici libertate.

Lângă această mare afirmație trebuie imediat să adăugăm o alta: omul, în schimb, este liber. De ce? Deoarece – și aceasta poate să mire pe mulți – nu este perfect. Cei din vechime spuneau că libertatea este perfecțiunea imperfectului, adică a celui care are o atare perfecțiune ce-l pune deasupra tuturor celorlalte ființe, dar este încă neîmplinit, adică încă nu a ajuns la plinătatea ființei sale, motiv pentru care în fiecare zi pleacă la drum pentru a obține ceea ce îi lipsește pentru a obține această plinătate, adică fericirea.

Concluzie: cel care este perfect, nu este liber, pentru că are tot ceea ce face plină viața, în vreme ce este liber cel care este încă imperfect, pentru că nu are încă tot ceea ce poate avea. Din acest motiv, libertatea nu este o valoare absolută, ci o calitate a acțiunii, funcțională dezvoltării unei ființe care se bucură de o mare excelență, dar care nu este încă perfectă, și obține perfecțiunea ei nu în mod determinist, ca animalul care acționează instinctual, dar având puterea de a putea alege finalitatea ei și mijloacele pentru a ajunge acolo.

Omul este totdeauna un „deja și nu încă”, adică există, dar în existența lui poartă o permanentă insatisfacție care-l face să caute ceea ce încă îi lipsește, la toate nivelele: fizic, psiho-afectiv, spiritual, cultural, existențial. Libertatea se naște dintr-o natură incompletă cate tinde spre plinătatea ei, având puterea de a decide ceea ce o realizează pe deplin, alegând mijloacele pentru a ajunge la această realizare a ei.

Din această primă concluzie putem să deducem o alta: adevărata libertate este cea care este funcțională creșterii și dezvoltării persoanei. Din acest motiv, nu este corect să se afirme că libertatea este posibilitatea de a alege între bine și rău, ci posibilitatea de a alege, între multe bunuri, ceea ce mai bine permite omului să fie mai deplin om pentru sine și pentru alții. Senatorul Calderoli, atunci când a spus că ministrul Kienge îi amintește de un orangutan, nu și-a exercitat dreptul lui la libertate (de exprimare), dar a abuzat de aceasta pentru a ofensa, adică pentru a sărăci raporturile umane. Din acest motiv s-a cerut să fie trimis în fața justiției.

Dar cine stabilește care este folosirea corectă sau incorectă a libertății?

Ghidul omului este rațiunea, nu libertatea

Revoluția franceză s-a născut având în față programul: libertate, egalitate, fraternitate. De atunci a început să se dezvolte aproape un cult față de libertate. Nu mai suntem supuși, dar cetățeni; nu mai există dogme, ci libertate de gândire; nu legi pentru a domina și aservi, dar legi pentru a face ordine și dreptate. Dar imediat s-au luat act că în acest program lipsea substantivul cel mai important: raționalitate. Fără raționalitate nu poate exista nici libertate, nici egalitate, nici solidaritate. Dacă nu este prezentă rațiunea, care dictează fiecăreia dintre aceste atitudini modalitatea și măsura, totul se prăbușește. Libertatea poate deveni libertinaj, aroganță, violență. Egalitatea poate deveni conformism, mortificarea diversității, aplatizare, egalitarism. Solidaritatea poate deveni buonism, cameratism, lipsă de respect, anularea tuturor într-un denumitor comun. Este rațiunea cea care salvează omul din pericolul de a cădea în teroare și în ghilotină, sau în mocirla unui conformism care anulează bogăția diversității și, mai ales, cea care spune omului care este sensul vieții lui, cum trebuie să trăiască și ce alegeri trebuie să facă pentru a fi om. Dacă vrem să folosim o imagine, putem spune că cel care conduce și dirijează întreaga noastră viață nu este libertatea, ci rațiunea.

Omul este o ființă care raționează

De unde această insistență asupra importanței rațiunii? De ce în aceste vremuri din urmă a fost exaltată libertatea ca fiind prerogativa ce caracterizează omul și îl deosebește de orice altă ființă. S-a spus că omul este om pentru că este liber, și este om până când va fi liber. Dacă i se ia libertatea, omul își pierde demnitatea și originalitatea lui. „Libertatea caut, care este atât de scumpă, și pentru care mulți renunță chiar la viață”, spunea Dante Alighieri. Iar această afirmație este adevărată. Dar nu mai este adevărată dacă se predică că libertatea este o valoare absolută și, de aceea, trebuie totdeauna să fie respectată, libertate cu orice preț, libertate la 360 de grade. De fapt, după aceste proclamații răsunătoare ne dăm imediat seama că acest fel de libertate nu este umană, ci dezumanizează.

Dacă viața mea se petrece după dictonul: „fac ce vreau pentru că sunt liber și nimeni nu-mi poate pune limite libertății mele”, atunci nu se înțelege de ce să se interzică celui mai puternic să-l calce în picioare pe cel sărac, celui supărat să-l ucidă pe cel care l-a supărat, și altora de a avea idei și atitudini diferite de ale mele. Dacă cineva dorește să oprime, să ucidă, să-și impună voința sa asupra altora și nu există limite de pus libertății sale, în numele a ce i se poate interzice să se comporte așa? Se va spune: în numele faptului că drepturile sale încetează acolo unde încep cele ale celorlalți. Nu este adevărat, pentru că, dacă libertatea este un drept absolut, nimic nu o poate împiedica să se exprime în plinătatea ei, nici măcar drepturile celorlalți.

Principiul fundamental al conviețuirii umane nu este „fac ceea ce vreau”, ci „fac ceea ce este rațional să fac”, ceea ce înseamnă că libertatea omului este o libertate ghidată și ordinată de către rațiune și-și menține marea ei demnitate atunci când acceptă să fie reglementată de către rațiune.

Libertatea cuvântului și a exprimării

Astăzi se dezbate mai ales problema libertății cuvântului și a exprimării. Se afirmă că omul este liber să exprime ceea ce gândește și că nimeni nu-l poate împiedica să spună și să scrie ceea ce el crede cu adevărat că este adevărat și drept. Dar și în acest caz intră în joc rațiunea, care avertizează că trebuie să se facă o distincție – pe care puțini o fac – între cuvintele care exprimă ceea ce omul gândește și cuvintele care-l mișcă pe om să facă ceea ce el a gândit. Sunt liber să spun: gândesc că această străduță plină de copaci este urâtă și, de aceea, trebuie să se taie copacii; dar nu sunt liber să spun: să ne organizăm pentru a tăia copacii. Între cuvintele care se limitează să spună și cuvintele care incită să se facă un lucru este prezentă vasta mare a confruntării democratice. Trebuie să se țină cont de lege, de oportunitate, de părerea și sensibilitatea celorlalți.

Într-un cuvânt: libertatea de gândire este valabilă atâta vreme cât gândirea exprimă cuvinte și concepte/noțiuni; dar nu poate fi invocată atunci când exprimă concepte operative, săltând faza confruntării. Dacă se saltă această fază nu se mai exercită libertatea, dar se cade în aroganță și în violență. În filozofie s-ar spune că se trece pe nedrept de la concepte care au o origine pur intențională (ființa gândită), la concepte orientate să modifice ființa reală. Din acest motiv, nu se poate pune pe același plan gândirea/judecata asupra copacilor cu încurajarea ca aceștia să fie tăiați.

Același lucru este valabil pentru Tav. Eu sunt liber să gândesc și să demonstrez că Tav-ul este o acțiune inutilă și dăunătoare, dar nu pot invita persoanele să o saboteze, invocând dreptul la libertatea cuvântului, deoarece invitația la sabotaj nu este numai o expresie a gândirii mele, ci și o invitație la acțiune, unde este necesar să se țină cont de legi și de tot ceea ce se naște din trăirea în mod democratic. Dacă apoi pretind să folosesc libertatea mea și pentru a lansa proclamații de acțiune (aux armes citoyens), trebuie să-mi asum responsabilitatea acestora și să plătesc în persoana consecințele ei.

Concluzie

Concluzia este simplă: regula întregii acțiuni a omului nu este libertatea, ci rațiunea. Este rațiunea cea care-mi spune motivele, când și în ce fel trebuie să-mi folosesc libertatea. Iar atunci când este vorba de libertatea gândului, a cuvântului și a expresiei mă avertizează că termenul „gândire” nu este univoc, adică nu indică o unică realitate; este „analogic”, adică indică mai multe tipuri de gândire. Și este totdeauna rațiunea ce care îmi spune că, dacă pot invoca dreptul să folosesc cuvinte care exprimă ceea ce gândesc, nu mai pot invoca același drept atunci când folosesc cuvinte care invită la acțiune. Libertatea privește gândirea gânditoare, nu gândirea care acționează. Iar dacă o extind la gândirea care acționează, trebuie să-mi asum responsabilitatea și să-i plătesc consecințele.

Până când nu punem rațiunea în vârful centrului întregii vieți a omului, atât în viața lui privată cât și în cea asociată, ne expunem pericolului de a lăsa spațiu unor energii oarbe care nu știm la ce vor duce. Iar acest lucru este valabil și pentru libertate.

Autor: Giordano Muraro

Traducător: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: revista Vita pastorale, 3 (2015), 31-32.