Familia minimală

Ce mi-a atras în primul rînd atenţia la această carte deja

„veche“ (scrisă de Dizard şi Gadlin în 1990) a fost chiar titlul ei: Familia minimală. Unul dintre acele titluri inspirate care rezumă tot ce are de spus şi te face să vezi cu alţi ochi ceea ce ştiai de mult. Ştim cu toţii, de pildă, că familiile contemporane sînt mai puţin numeroase decît „pe vremea bunicului“. Dar de cînd şi mai ales de ce a apărut acest ideal „minimalist“ şi cum se manifestă el în zilele noastre?

Ca să avem o privire de ansamblu a fenomenului, trebuie să ne întoarcem… la origini. Nu ale „familiei“, ci ale rudeniei în general, care a precedat-o şi o cuprinde. Or, la originile ei – care se cam suprapun cu originea societăţii umane –, rudenia a avut menirea să reglementeze accesul legitim şi constant la resursele vitale ale societăţii: femei (reproducere) şi pămînt (hrană). Sistemele de rudenie au fost cele care precizau normele de căsătorie şi drepturile transmisibile asupra pămîntului, reunind astfel politicul, socialul şi economicul în jurisdicţia unui singur actor: comunitatea de rudenie. Căsătoria era o relaţie între două neamuri, iar pămîntul se moştenea în neam.

Şi multă, foarte multă vreme, lucrurile au mers aşa, chiar dacă aceste sisteme de rudenie erau incredibil de diverse şi complexe. Marea schimbare începe să se configureze cam odată cu Renaşterea şi apariţia unui ideal ciudat: individul. Această „individualizare“, care avea să schimbe cursul istoriei, presupunea, după spusele lui Daniel Dagenais, o „abstractizare a identităţii“ (nu mai sînt un membru al unui neam anume, ci pur şi simplu un om, un individ: de la al cui eşti se trece la cine sînt) şi o „personalizare a relaţiilor cu lumea“ (mă angajez în relaţii cu ceilalţi în numele meu personal şi nu în – şi prin – grupul de apartenenţă). Omul ia locul lui Dumnezeu şi declară că sînt cel ce sînt; mai mult, sînt cel ce devin. Şi începe să devină în tot felul de moduri.

Ce l-a apucat pe om să vrea să devină individ este greu de spus.

Majoritatea specialiştilor cred însă că nu a fost ideea lui, ci că i s-a impus din afară prin schimbări sociale, politice şi economice majore: apariţia burgheziei, revoluţia franceză, revoluţia industrială etc. În orice caz, sămînţa individualismului, odată încolţită, a crescut irepresibil, iar familia a început să se reducă în aceeaşi măsură.

S-a născut astfel familia burgheză (adică modernă) tipică. Mai ales odată cu revoluţia industrială, aceasta a schimbat fundamental sensul şi valoarea copilului: din anticameră a vieţii adulte, copilăria a devenit o perioadă de sine stătătoare şi prelungită pentru a permite „generaţiei viitoare“ să se pregătească pentru muncile industriale ce necesitau competenţe elaborate. Şi cum această educare necesita timp şi bani, numărul copiilor – şi deci talia familiei – s-a redus pentru a oferi toate şansele de reuşită fiecărui copil. În paralel, copilul începe să fie despărţit de filiaţie, de moşi şi strămoşi, pentru a fi considerat tot mai mult rodul relaţiei (de iubire) conjugală: începe procesul de „dezafiliaţie“. Motivul este şi politico-economic: moştenirea ereditară nu mai joacă acelaşi rol, fiecare burghez adevărat trebuind să se realizeze, în principiu, de unul singur, ca un adevărat individ: realizarea de sine devine principala valoare. Corespunzător, deşi strategiile matrimoniale nu îşi pierd din importanţă, alegerea revine tot mai mult indivizilor şi nu neamurilor: de la relaţie între neamuri, căsătoria devine o relaţie între indivizi. În sfîrşit, noua ordine burgheză presupunea înlocuirea „nepotismului“ rudeniei cu birocraţia administraţiei. Pe scurt, familia nucleară devine astfel idealul şi prototipul „noului regim“.

Şi lucrurile au mers mai departe pe această linie. Pentru ca familia nucleară să prospere şi să fie cît mai eficientă în prosperitatea societăţii, aceasta îşi oferă serviciile. Rînd pe rînd, tot mai multe funcţii clasice ale familiei sînt externalizate prin servicii: de educaţie şi îngrijire a copiilor, de sănătate, de alimentaţie, de curăţenie, de articole menajere, de organizare a timpului liber etc. Ba chiar o funcţie atît de biologică precum alăptatul este tot mai mult externalizată şi ea prin serviciile competitive ale producătorilor de lapte praf şi ale farmaciilor afiliate. Rezultatul? Cu cît rudenia este mai restrînsă, cu atît sfera serviciilor este mai mare – sau invers…

Minimalizarea familiei merge şi mai departe, pe căi oarecum diferite, numite generic „postmodernitate“. Despărţirea sexualităţii de reproducere prin mijloacele contraceptive şi promovarea „sexului protejat“ liberalizează relaţiile de cuplu, le scoate de sub controlul societăţii şi le permite investirea partenerilor în hedonism. Uniunile consensuale iau locul căsătoriilor formale, vîrsta de căsătorie se amînă, durata cuplurilor se reduce, rata divorţialităţii creşte, creşte şi numărul familiilor monoparentale, iar din cei trei copii ai iubirii conjugale burgheze rămîne doar proiectul unui singur „copil al dorinţei“.

„Dezafilierea“ se accentuează şi ea prin diminuarea relaţiilor „verticale“ (genealogice) în favoarea celor „orizontale“: din „strămoşi“ deveniţi „bunici“, bătrînii devin „pensionari“ (retired, retraité) şi locuiesc tot mai mult singuri, copiii se „afiliază“ pe cont propriu în subculturi de tineret şi generaţii X, Y, Z, iar părinţii se mută tot mai mult la serviciu (dacă nu rămîn fără…) şi îşi ţin fiecare partea sa de buget. La toate acestea se adaugă aportul noilor tehnologii de comunicaţie, care permit delocalizarea relaţiilor şi controlului: membrii familiei nu trebuie să mai fie alături pentru a fi în contact. Pe scurt, familia este şi ea „fluidă“ precum postmodernitatea: din structură, devine traiectorie. O caricatură britanică rezumă foarte bine această situaţie: un cuplu care îşi prezintă copiii unei vecine îi explică acesteia că primul este din prima căsătorie a lui John, al doilea, din prima căsătorie a lui Jane, al treilea a fost adoptat, al patrulea este copilul lor şi „ăsta mic din dreapta nu ştiu de unde a apărut…“. Familia (post)modernă este deci, în egală măsură, un produs cultural al individualismului şi unul economic, al pieţei. Iar piaţa impune libera circulaţie a proprietăţii şi a forţei de muncă, deci are nevoie atît de un stat minimal, cît şi de o familie minimală.

Ca şi în alte privinţe, România este călare pe cinci secole ale acestui proces: familia este în continuare cea mai apreciată valoare, dar există deja 24% familii monoparentale, divorţialitatea este încă redusă, dar am trecut la familia antreprenorială cu 1,3 copii. În următorii ani se vor alege apele. Oare cum?…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.

Sursa: www.dilemaveche.ro