A vedea durerea inocentă și a crede în Dumnezeu

Problema răului este principala obiecție pentru mulți oameni în fața posibilei existențe a unui Dumnezeu bun și atotputernic, iar în această privință vom reflecta pentru a vă oferi un răspuns, încercând să explicăm de ce existența durerii și a răului nu este pentru noi creștinii un obstacol. Obiecția este formulată destul de simplu și se bazează pe o deducție: dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, atunci nu ar trebui să existe nici un rău și nici o suferință. Reflecția lui Joe Manzari de la University of California are avantajul să ne ofere una din cele mai bune sinteze asupra argumentului. Vom pleca de aici, amplificând-o acolo unde n-i se pare că nu este destul de satisfăcătoare.

Este necesar să spunem din start că există două tipuri de probleme cu privire la rău. Primul este răul cauzat de oameni (argument deductiv), și se bazează pe o secvență aparent logică:

1)   Dumnezeu există;

2)   Dumnezeu este atotputernic;

3)   Dumnezeu este atotștiutor;

4)   Dumnezeu este atotbinevoitor;

5)   Există răul;

6)   O Ființă bună elimină totdeauna răul, atât cât îi este posibil;

7)    Nu există limite pentru ceea ce o Ființă atotputernică poate să facă.

Problema o constituie nr. 6-7. Premiza 6 este falsă deoarece, pentru a elimina răul făcut de oameni, Dumnezeu ar trebui să elimine liberul lor arbitriu, care este o soluție enorm mai rea. G. W. Leibnitz a răspuns acestei dileme explicând că Dumnezeu valorificând libertatea omului, a decis să-i furnizeze acestuia libertatea de a alege bine în favoarea răului, mai degrabă decât să-l constrângă să asculte de voința Lui. Și premiza 7 este falsă, pentru că, de exemplu, nu poate face lucruri contradictorii deoarece – deși apare contradictorie – există limite în acțiunea unei Ființe atotputernice: El nu poate să se contrazică, nu poate crea un cer pătrat, așa cum nu poate (nu vrea, se pune o limită adică) constrânge creaturile libere să facă voința Lui.

Răul cauzat de om, ca de exemplu omucideri, suferințe aduse unor persoane și atâtea cataclisme naturale (din lipsa de grijă față de creație), nu este, de aceea, imputabil lui Dumnezeu, cât mai degrabă libertății omului de a face răul, neascultând cu onestitate de legea morală care sălășluiește în el.

Există o a doua versiune a problemei răului (argumentul inductiv), mult mai profundă și mai complexă, și este cea care a stat în centrul reflecției a miliarde de oameni în decursul istoriei.

și ea se bazează pe o secvență de enunțuri:

1)Dacă Dumnezeu există, răul gratuis nu există;

2)   Răul gratuit există;

3)   Deci, Dumnezeu nu există.

În afară de răul cauzat de om , dependent de liberul lui arbitriu și nu de Dumnezeu, există un rău care nu este rezultatul acțiunii umane. Este cazul multor boli, a suferinței inocenților și al marilor nedreptăți ale vieții umane. Centrul atenției trebuie să se fixeze pe premiză: pretenția ca să existe un rău cu adevărat gratuit. Dar este o afirmație nedemonstrabilă și nimeni nu poate exclude că ceea ce apare în mod superficial un rău ar putea fi circumstanța pentru a obține un bine mai mare.

Această explicație este posibilă de dat numai în interiorul creștinismului, așa cum am văzut deja, pentru că în el există un precedent semnificativ: nedreapta patimă și suferință a lui Cristos, mijloc necesar pentru învierea Lui. Iată, deci, răul ca și cale pentru bine, un exemplu evident în fața noastră care ne permite să stăm în fața durerii cele mai tragice fără a ne scandaliza, dar încrezându-ne că, la fel ca pentru Cristos, și pentru noi purtarea crucii este un bine mai mare. Nu întâmplător Francisc de Assisi numea moartea și suferința ca fiind „surioară”.

Din răul inocent comis împotriva Fiului Său, Dumnezeu a obținut un bine mai mare. Acest lucru ne autorizează să credem că este tot timpul așa, iar răul inocent răspunde unui plan mai mare care se realizează într-o răscumpărare finală, de neînțeles pentru noi acum, așa cum era incomprehensibil pentru apostoli să-l vadă pe Mesia murind pe cruce, ca un hoț și un asasin. Dr „nu există rău din care Dumnezeu nu poate să tragă un bine mai mare”, a scris Papa Ioan Paul al II-lea, „nu există nici o suferință pe care El să nu o poată transforma într-un drum care conduce spre El”. Răul, așa cum a fost bine explicat, nu este o pedeapsă și nu este o fatalitate, ci instrumentul cu ajutorul căruia Dumnezeu obține un bine mai mare.

Uneori se întâmplă să vedem roadele imediat: câte persoane nu se convertesc, după o gravă suferință sau o boală teribilă? Grație chinurilor suferite ajung să experimenteze prezența lui Dumnezeu, dând în sfârșit un sens împlinit vieții, astfel că dacă ar fi posibil să se întoarcă în trecut, ar prefera să treacă din nou prin aceeași cruce pentru a învia în mod personal. Aceste cazuri sunt un exemplu; în alte cazuri nu se vede aparent nici un bine, iar attenția trebuie să se îndrepte spre crucea lui Cristos: suferința lui nu a fost una gratuită, ci o condiție inevitabilă pentru Înviere și mântuirea oamenilor. Așa este și pentru suferința oamenilor, pentru toate relele pe care le trăim. Credința noastră în Dumnezeu este sfidată. Nu degeaba Papa Francisc a răspuns astfel: „În fața unui copil care suferă, unica rugăciune care-mi vine în minte este rugăciunea de ce-ului. Doamne, de ce? El nu-mi explică nimic. Dar simt că mă privește. și astfel pot spune: „Tu știi de ce, eu nu știu și Tu nu-mi spui de ce, dar eu mă încred în Tine, Doamne, mă încred în privirea Ta”.   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: www.uccronline.it