Fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită?

Domnule profesor, voiam să vă pun o

întrebare. După părerea dumneavoastră, fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită? Știu că este o întrebare stupidă și cred că știu, mai mult sau mai puțin, care este răspunsul dumneavoastră, dar am nevoie să-l aud.

Dragă Beatrice, m-am gândit mult la tine în această lună, pentru că am încercat să mă încăpățânez să mă conving că iubirea poate fi și „meritată”. De fapt, nu este nici un secret că bunătatea, generozitatea, fidelitatea... atrag răspunsuri iubitoare față de noi!

Mi-au venit în minte și o mulțime de exemple care confirmă că iubirea nu este exclusă din legea dinamicii lui Newton, care afirmă: „fiecărei acțiuni îi corepunde o reacție egală sau contrară”. În fond, învățăm să facem o acțiune în loc de o alta sau să alegem bine cuvintele înainte de a le pronunța, tocmai pentru că știm că fiecare opțiune ne va conduce spre un destin diferit. Încă de mici înțelegem că, pentru a fi iubiți și a primi atenție, trebuie să facem ceva. A fi ascultători, a surâde educați, a lua o notă mare la școală, a da din pachețelul nostru și colegului nostru de bancă, a mulțumi cu bunătate... toate acestea fac să cucerim multă pozitivitate în jurul nostru.

Dar... eh, știu, acum intervine un frumos „dar”!

Dar câtă angajare (plătită deseori cu sensuri de vină) necesită, pentru a reuși să ne simțim că merităm iubirea?

Și odată câștigat acest merit, la câtă pică trebuie să renunțăm pentru a ne elibera de deziluzia iubirii necorespunse?

Și astfel a trebuit să mă întorc în urma pașilor mei și să recunosc că iubirea nu se merită. Ea este gratis. Punct și gata.

Mai mult: cu cât este mai gratuită, cu atât este iubire mai autentică.

Acum da, pot să respir liniștit!

În sfârșit, mă pot relaxa, pentru că pot spera că sunt iubită de soțul meu, în ciuda umorului meu mereu schimbător; iubită de prietenele mele în ciuda tăcerilor mele prelungite; iubită de familia mea în ciuda...

Eeehhh, cât de lungă ar fi lista acelor „în ciuda”!

 Dacă iubirea este un dar nemeritat, putem să deschidem ochii bine, ca și copii, atunci când văd marea pentru prima oară și să spunem acel „ooohhh!!!”, care șterge orice obișnuință.

Dacă iubirea este un dar nemeritat, pot să iau pachetul fără a plăti nimic poștașului, pentru că soarele, și astăzi, va răsări pentru mine, dăruindu-mi ceasuri și minute de folosit așa cum cred eu mai bine.

Iar dacă eu primesc gratis, pot și să dau gratis.

„Gratis ați primit, gratis să dați” (Mt 10, 8), spune Isus.

Dragă Beatrice, știu bine că între creaturile umane această gratuitate nu este practicată foarte mult, dar oare aceasta trebuie să ne facă să renunțăm și noi?

A iubi înseamnă a vindeca!

A vindeca de frică, de resentimente, de gelozii, de sensurile de vină, de narcisism, de invidie, de pretenția de a avea totdeauna dreptate, de teama de a fi îndatorați...

A iubi înseamnă a face să circule iertări care redau libertatea din vechile sclavii spirituale.

Sensul ultim al vieții este tocmai acesta: a ne vindeca în fiecare zi câte puțin, pentru a reuși să murim ceva mai sănătoși.

Atât de sănătoși încât să reușim să admirăm fără invidie, să urmăm pe alții fără să-i imităm, să lăudăm fără să lingușim, să conducem fără să manipulăm.

Această vindecare progresivă se cheamă fericire, sfințenie, pace interioară, bucurie... toate daruri care nu se cumpără, nu se merită, dar se primesc de la viață.

Desigur, uneori este greu să acceptăm contradicțiile și defectele celui care ne stă alături. Exact cum, pentru cel ce ne stă alături, îi este greu să accepte contradicțiile și defectele noastre. Dar toate acestea nu au nici o legătură cu meritul/

Este efortul de a trăi.

Este consecința faptului că suntem cenușă.

Când începe Postul Mare, creștinii fac un gest simbolic foarte profund: se pun în rând în fața episcopului (care reprezintă întreaga Biserică), iar acesta pune fiecăruia pe creștet puțină cenușă.

Este un gest care nu ne evită: ești cenușă.

Ești fragil.

Nu-ți ascunde acest adevăr, așa cum fac oamenii-struți. Recunoaște-l. Fii sincer.

Ai vrea să iubești, dar nu reușești.

Ai dori să fi iubit, dar nu recunoști acest lucru.

Puțină cenușă ne spune cine suntem.

Creaturi fragile care au vise enorme în inimă.

Și ce va rămâne din cenușa care suntem?

„Toate trec, numai iubirea rămâne. La sfârșitul vieții numai două întrebări vom auzi, punctuale și implacabile: ai iubit?... am fost iubit? Acest lucru l-a spus Chiara Ammirante. Îți amintești, anul trecut, când a fost oaspetele spectacolului nostru? Îți amintești când ne-a povestit viața ei?

Ce va rămâne din această zi pe care o trăim acum?

Bună ziua spusă în grabă mamei noastre?

Zâmbetul dat vânzătoarei unde am fost?

Ironiile făcute cu o altă prietenă despre o altă persoană?

Răbdarea pe care am avut-o, ascultând plângerile vecinei?

Telefonul pe care n-i l-am dat, în ciuda oboselii, pentru a ne ura noapte bună?

Care din acest lucruri văr deveni cenuță și care vor rămâne pentru totdeauna?

În fiecare minut facem această alegere: ori să iubim așa cum numai noi știm s-o facem în acea zi, ori să ardem în păcat atâtea ocazii de iubire.

A păcătui înseamnă a greși ținta, a pierde.

A iubi înseamnă a vindeca și a ne vindeca, a învinge.

Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne vindecăm și vindecăm.

Îi mai repet odată: obiectivul nostru este a muri cât mai sănătoși posibil!

Pentru a ne vindeca există un MEDIC care lucrează gratis și cunoaște bine toate numele pacienților săi. Dumnezeu face tocmai acest lucru: ne învață că putem iubi gratis și îndepărtează de la noi orice sens de vină care ne poate face să ne simțim „greșiți”.

Este El cel care transformă fiecare clipă devenită cenușă din viața noastră într-o sfântă părticică plină de iubire divină!

Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, pentru că ne-am rugat, pentru că am făcut pocăințe, pentru că... El ne iubește gratis. Cu cât înțelegem mai mult acest lucru cu atât vom fi mai fericiți și mai liniștiți.

Este o iubire care ne spune: „Mergi înainte! Ești pe cale să te vindeci, iar eu îți sunt alături. Pentru mine ești persoana cea mai frumoasă din lume!... ok, recunosc, sunt de partea ta!”.

P.S. Dragă Beatrice, nu era o întrebare stupidă! M-ai făcut să mă gândesc o lună întreagă înainte să-ți răspund!!! Nu voiam să-ți dau răspunsuri știute dinainte! Iubirea primită este forța noastră interioară. Fără iubire nu vom reuși să mergem niciodată înainte. De când ne naștem și până la ultima respirație, vom avea totdeauna nevoie de energia pozitivă a iubirii pentru a trăi. O merităm? Nu. Avem nevoie de iubire pentru a trăi. Așa cum nu merităm oxigenul care ne înconjoară, la fel nu merităm iubirea. Există, și ne înconjoară. Și cu cât este mai pură, cu atât ne vom simți mai bine.

Sursa:  https://www.facebook.com/intemirifugio

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian