TEOLOGIA PĂRINȚILOR BISERICII

Fundamentele anticei reflecții creștine asupra credinței

de Robert Cheaib

ROMA, Sâmbătă 10 martie 2012 (ZENIT.org). – Cum făceau Părinții Bisericii teologie? Care erau punctele ferme în reflecția lor teologică, care au făcut din ei un inel de legătură între predicarea apostolică și întreaga succesivă tradiție și reflecție creștină? În ce consta pentru acești „fii ai Bisericii”, care „au învățat ei ceea ce de la ea au primit” (Sf. Augustin) – esența creștinismului? La aceste întrebări și încă la multe altele răspunde cartea istoricului și patrologului Michael Fiedrowicz, Teologia dei Padri della Chiesa editată de Libreria Editrice Queriniana pentru coloana «Biblioteca di teologia contemporanea».

Părinții – redescoperiți cu mare vigoare de Ressourcement-ul din secolul XX, și reintegrați în mod fericit și fecund în teologia conciliară grație unor mari cercetători, ce de exemplu Henri de Lubac, Yves Congar, Jean Daniélou, Hugo Rahner – sunt de mare actualitate. La aceasta din urmă sunt martori coloanele de studii și texte patristice care înfloresc în Italia, cât și multele simpozioane (și recente), fără a uita îngrijitele cateheze pe care Papa Benedict le-a dedicat Părinților în anii trecuți. În fond, credința creștină, dacă a ajuns la noi așa, și a ajuns la noi tout court, este grație Părinților. „Trăsătura distinctivă a credinței noastre – credință care la plinătatea timpului, Lógos-ul divin, s-a făcut trup – a ajuns la noi, după expresia Sf. Atanaziu, de la Apostoli prin Părinți”.

Există multe opere asupra temelor teologice ale Sf. Părinți. Ceea ce caracterizează opera lui Fiedrowicz, este angajarea curajoasă și ambițioasă de a ne arăta ideea de teologie pe care Părinții înșiși o aveau în minte. De fapt, subtitlul operei, recită astfel: „Fundamente ale anticei reflecții creștine asupra credinței”. Părinții au avut delicata și dificila sarcină de a traduce mesajul evanghelic contemporanilor lor, fiind precursori în câmpuri conceptuale inexplorate până atunci, arătând motivele speranței unor culturi care nu erau încă obișnuite cu categoriile mesajului creștin și cu „stilul”Dumnezeului lui Isus Cristos. Motiv pentru care volumul reia loci theologici ale Părinților, evidențiind metoda și impostarea lor sistematică.

A vorbi de „teologia Părinților” la singular, ar putea părea o forțare ingenuă și simplistă. Într-adevăr, cum ar putea persoane care aparțineau diferitor generații și arii geografice și culturale, să aibă o apropiere unificată și o privire sinoptică? Autorul nu se lasă condus de prejudicii și acritici omogeneizate. El se dedică, mai degrabă, cu ajutorul recurgerii la izvoarele patristice, să arate cum – în varietatea contextelor, a problematicilor și a accentelor – marii Părinți au avut o idee convergentă asupra fundamentelor credinței noastre.

Astfel, autorul reparcurge nouă pilaștrii ce contradisting acest stil teologico-patristic, plecând de la chestiunea deloc scontată: „Legitimitatea unei reflecții asupra credinței”, unde arată trecerea deloc ușoară de la simplicitas fidei la exigența unei cogitatio fidei, tocmai pentru a tutela puritatea și rectitudinea credinței de complicațiile și contaminările conceptuale ale ereziilor.

Al doilea pilastru este constituit din „principiul Tradiției” deja evidențiat de către Irineu din Lyon, în lupta lui împotriva doctrinelor ciudate ale gnosticilor: „A noastră este dreapta credință, pentru că-și are originea în învățătura și tradiția Părinților, și pentru că-și găsește confirmarea în Noul și Vechiul Testament”. Punctul de forță al Părinților provine din faptul de a se fi sprijinit tenace de „cuvântul transmis încă de la început”, de traditio/parádosis de «depozitul» credinței.

Al treilea pilastru este „criteriul Scripturii” citită în Biserică după «regula fidei» și profesiunea de credință ortodoxă.  (care constituie cel de-al patrulea pilastru). Autorul explică principiile hermeneutice care au deosebit lectura spirituală a Scripturii și diferitele sensuri de ei căutate în textul sacru în sânul Bisericii, cu ea și pentru ea. Lectura Bibliei făcută în Biserică le-a permis Părinților să depășească aporia simplei interpretări simbolice – în sensul cel mai slab al termenului – a Scripturii. „Canonul credinței” a îmbogățit lectura patristică cu o prețioasă cheie de lectură și validă piatră de comparație: „adevărul transmis și primit, pe care ministerul ecleziastic trebuie să-l păstreze și care nu trebuie creat”.

Cel de-al cincilea pilastru al teologhisirii patristice este „liturgia” eclezială, ca explicare vitală comunitară a tradiției apostolice. Liturgia nu era numai locul privilegiat al frângerii pâinii credinței, dar era corelatul dialectic al formulării și creșterii aceleiași credințe, urmând celebrul principiu: «ut legem credendi lex statuat supplicandi» (pentru ca regula rugăciunii să stabilească maniera de a crede).

Pilastrul al șaselea este cel de a face referință la Părinții înseși, iar acesta este așa numitul „argument al Părinților”, cristalizat în opera Commonitorium al lui Vincențiu din Lerins: „este cu adevărat catolic ceea ce a fost crezut în orice loc, totdeauna, de către toți”.

Al șaptelea pilastru este „criteriul Conciliilor”, care s-au conceput ca „purtători ai consensului Bisericii”. Conciliile serveau ca și criteriu sincronic și diacronic al dreptei credințe și ca instanță definitorie al aceleiași.

Al optulea punct nodal este dedicat „evoluției doctrinale”, un element fundamental cu care Părinții au avut de-a face. Sarcina păstrării autenticei tradiții nu putea să se reducă la ceva static; nu putea să constea în simpla repetare simplistă a învățăturii apostolilor. Întrebarea care se punea era: cum este posibil să se ducă înainte necesara evoluție dogmatică fără a contamina doctrina Apostolilor? Tocmai această întrebare este cea care ghidează al optulea capitol al volumului și care constituie terenul de discernământ pus de al nouălea capitol despre discernământul dintre «ortodoxie și erezie».

În sinteză, cartea lui Fiedrowicz se pune ca o doctă și competentă apropiere față de fundamentele și metoda teologică a Părinților. Expunerea – chiar respectând complexitatea tematicii și chiar dacă abundă în referințe – este clară, liniară și are o lectură plăcută. Suntem în fața unei opere prețioase, nu numai pentru studiul teologic, dar și pentru o lectură personală foarte bogată. Care deschide ochii acelui privilegiat locus theologicus care sunt Părinții.