Părinţii Bisericii: Secretul pentru a redescoperi credinţa

Interviu luat părintelui Vittorino Grossi, profesor la Institutul patristic Augustinianum

de Giovanni Preziosi

Prezentăm interviul luat părintelui Vittorino Grossi, preot din Ordinul Sfântului Augustin, scriitor şi profesor de patrologie şi patristică la Universitatea Pontificală Lateran şi la Institutul Patristic Augustinianum.

Părintele Vittorino ne aşteaptă, ca de obicei, în biroul său cufundat printre cărţile sale unde ne primeşte cu un zâmbet călduros, deschis şi dezarmant, care deschide imediat inima la speranţă, tipic din ţinutul său de origine, Montefredane - un mic sătuc la porţile lui Avellino - unde s-a născut în urmă cu 77 de ani.

În această plăcută conversaţie explorăm câteva tematici de actualitate stringentă pentru a redescoperi, prin regula augustiniană, motivele autentice ale credinţei noastre, mai ales în ajunul sărbătorii centrale din anul liturgic, Sfintele Paşti.

* * *

• Părinte Vittorino, doi mari pontifi, Paul al VI-lea şi Benedict al XVI-lea, au arătat mare atenţie învăţăturii sfântului Augustin. După părerea dumneavoastră, care este aspectul cel mai relevant din corpusul teologic augustinian pe care ar trebui să-l preţuiască creştinii de astăzi?

Părintele Grossi: Paul al VI-lea, în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican, a pus mult accentul pe ecleziologia augustiniană care nu ia în considerare Biserica în faţa lumii, ci Biserica ce merge împreună cu lumea umană pentru a o ajuta. Iată pentru ce sfântul Augustin a scris "Cetatea lui Dumnezeu": dinamica principală nu este de a pune Biserica în faţa culturilor, ci a o insera în înaintarea comună a istoriei umanităţii. Augustin a susţinut mereu că Dumnezeu este supremul şi unicul bine al omului, adică omul nu are două scopuri, unul natural şi unul supranatural, ci Dumnezeu este scopul omului, motiv pentru care dacă îl rătăceşte se pierde pe sine însuşi.

În timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea s-a celebrat, în 1986, al XVI-lea centenar al convertirii sfântului Augustin şi cu acea ocazie Papa a scris Scrisoarea apostolică foarte frumoasă "Augustinum Hipponensem" în care afirma că "noi toţi suntem un pic fii ai lui Augustin". Benedict al XVI-lea, la rândul său, chiar a luat doctoratul prezentând o teză referitoare la "Casa lui Dumnezeu în Augustin".

În afară de asta, într-o minunată lucrare, cu titlul "Surnaturel", scrisă în 1946 de părintele Henri-Marie de Lubac, devenit apoi cardinal, se susţine exigenţa de a-l reda pe sfântul Augustin lumii moderne, altminteri riscă să devină atee deoarece pentru Augustin primatul lui Dumnezeu - Dumnezeu ca unic bine al omului - străbate toată gândirea sa încă din momentul convertirii. După părerea mea, cred că astăzi ar trebui redescoperit raportul dintre Dumnezeu şi om în categoriile de libertate şi har, dezvoltat de sfântul Augustin.

Adică faptul că omul, care este liber, nu dispune de libertatea absolută, ci libertatea sa este un soi de libertate "corelată" cu harul lui Dumnezeu.

• În ambientele romane ale timpului s-a dezvoltat celebra controversă pelagiană, considerată apoi o învăţătură eretică de Conciliul din Efes. Sfântul Augustin a încercat să o conteste amintind creştinilor că, pentru a acţiona corect, nu putem să nu ne folosim de ajutorul harului divin. Dumneavoastră întrevedeţi vreo asemănare cu timpurile pe care le trăim?

Părintele Grossi: Pelagianismul a gândit raportul om-Dumnezeu punându-l pe om în faţa lui Dumnezeu. În schimb, conform lui Augustin, aceasta nu era viziunea pe care o oferea Revelaţia: omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa este în referinţă la Dumnezeu, nu în faţa lui Dumnezeu. În lumea modernă s-a dezvoltat discursul despre autonomia omului în exercitarea libertăţilor sale, până acolo încât ajunge să fie tată pentru sine însuşi. Augustin deja împotriva lui Celsus susţinea că această viziune era falsă pentru că nu-l contempla pe Dumnezeu ca punct de referinţă - şi Dumnezeu este scopul fiecăruia dintre noi - aşa încât a afirmat în "Confesiuni": "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi inima noastră nu are pace până când nu se odihneşte în tine".

• Pentru ce este important pentru creştinii din al treilea mileniu să cunoască istoria şi scrierile Părinţilor Bisericii?

Părintele Grossi: Părinţii Bisericii reprezintă cureaua de transmisie a creştinismului. Au trăit într-un deosebit moment de transformare a omenirii - sfârşitul imperiului roman - unde societatea a trebuit în mod necesar să găsească noi aranjări instituţionale şi, prin urmare, şi creştinii au trebuit să elaboreze un nou raport între credinţă şi cultură, între credinţă şi politică şi aşa mai departe, motiv pentru care uneori au fost constrânşi să facă nişte compromisuri în dauna revelaţiei credinţei.

Tocmai pentru aceasta consider că este extrem de dorit să se redescopere studiul Părinţilor Bisericii pentru că ei reprezintă elementul de transmitere a revelaţiei creştine acolo unde nu au fost aceste compromisuri, deoarece a fost transmisă în mod autentic Evanghelia lui Isus. De aceea astăzi îi definim Părinţii ai Bisericii pentru că, într-un anumit sens, noi am fost născuţi din punct de vedere cultural.

• În lumina învăţăturilor patristice, după părerea dumneavoastră care ar trebui să fie modus vivendi al creştinului şi al Bisericii în acest context istoric deosebit?

Părintele Grossi: Cred că astăzi Biserica nu este un institut care trebuie să se pună în faţa societăţii, este o instituţie religioasă care trebuie să meargă împreună cu societatea. Pentru aceasta ceea ce se cere astăzi de la Biserică este mai degrabă ce contribuţie poate să dea marilor probleme pe care societatea modernă le străbate.

Desigur, Biserica a avut din totdeauna un respect foarte mare faţă de viaţă: să ne gândim că în timpul Părinţilor Bisericii nimeni nu putea să avorteze. Creştinii trimiteau pe cele pe care noi astăzi le numim surori, adică fecioarele consacrate, în locurile unde se expuneau copiii pentru a muri şi îi luau sub propria pază pentru a-i îngriji aşa încât, spune sfântul Augustin: "nefiind mame, au învăţat să fie mame".

Sau şi faptul că un judecător avea posibilitatea de a condamna la moarte, în timp ce un judecător creştin nu putea să facă asta sau că nu le era permis creştinilor să participe la război, pentru că în război se ucide.

• Părinte Vittorino, după părerea dumneavoastră catolicii de acum vor fi capabili să redescopere caracterul extraordinar şi dimensiunea profetică a spiritului creştin din primele secole?

Părintele Grossi: Când a fost inaugurat Institutul Patristic Augustinian în anul 1970, Paul al VI-lea a făcut un discurs minunat, susţinând că se aştepta ca tocmai prin studiul Părinţilor Biserica să se poată reîntineri pentru a fi mai aproape de persoane, chiar şi reînnoind modul de a administra sacramentele, liturgia şi chiar cercetarea teologică şi gândirea creştină.

De fapt, Paul al VI-lea simţea că Biserica era îmbătrânită, motiv pentru care unul din primele obiective pe care şi le-a fixat a fost acela de a o reîntineri prin studiul şi aprofundarea Părinţilor Bisericii, în aşa fel încât să se redescopere şi să se valorizeze rădăcinile creştine pe care se întemeiază credinţa noastră.

Augustinianum este de acum aproape de 50 de ani şi actualmente are 200 de studenţi în specializare patristică, iar ei apoi transmit ceea ce au învăţat aici în alte instituţii culturale. De la Roma până la Berlin astăzi catedrele de istorie creştină antică sunt încredinţate celor care au obţinut doctoratul de cercetare la Augustinianum.

Aş spune că suntem aproape în primăvara cunoaşterii acestei istorii a Bisericii, a acestei gândiri creştine care a ajuns până la noi. Aşadar, consider că va trebui să avem răbdarea şi grija de a şti să scoatem afară, în anii care vin, acest enorm tezaur pentru credinţa noastră.

• Ce autori aţi sfătui dumneavoastră să se citească?

Părintele Grossi: În general pentru Biserica orientală este Origene, marele învăţător din Alexandria, în timp ce în ceea ce priveşte Occidentul este sfântul Augustin.

Pentru Asia Mică trebuie amintit sfântul Irineu, care a pus accentul mai ales pe prietenia lui Dumnezeu cu omul, susţinând că Isus s-a întrupat pentru a-l obişnui pe om să facă prietenie cu Dumnezeu, şi acest lucru are loc chiar în Biserică. Iată pentru ce noi avem o mare respiraţie eclezială atât în sfântul Irineu cât şi în sfântul Augustin.

Noi astăzi adesea suntem mai înclinaţi să vorbim despre suferinţele Bisericii şi ale creştinătăţii, ne aflăm mereu într-o fază critică, în schimb aceşti Părinţi vorbesc mereu despre iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Biserică.

• Scrisoarea către Diognet sau alte scrieri apologetice din secolul al II-lea şi al III-lea ar putea să fie utile şi astăzi?

Părintele Grossi: Când vorbim astăzi despre apologetică în general vorbim despre apărare. În schimb această generaţie de apologeţi au apărat viziunea creştină despre lume nu prin polemici dialectice, ci încercând mai degrabă să explice motivaţiile credinţei.

De exemplu Iustin, care era un palestinian care a ajuns aici la Roma, susţinea că Cuvântul lui Dumnezeu a creat totul, motiv pentru care în orice om care se naşte, în toată creaţia, sunt prezente seminţele Cuvântului. Atunci creştinul care cunoaşte Cuvântul trebuie să se relaţioneze cu celelalte culturi nu în mod ostil, ci căutând seminţele Cuvântului prezente în orice cultură.

În Scrisoarea către Diognet la un moment dat se simte aşa de mult măreţia mesajului creştin încât autorul conclude afirmând că noi suntem sufletul lumii, motiv pentru care acolo unde este un creştin palpită viaţa. Cu Vatican II şi Lumen gentium au fost recuperaţi Părinţii Bisericii trecând de la o teologie esenţialistă, adică întemeiată pe argumente şi pe logicitatea acestor explicaţii, la o teologie existenţială, adică pornind de la un nou dialog teologic cu omul.

Sfântul Augustin şi Părinţii Bisericii trebuie recuperaţi pentru că au făcut o teologie existenţială, pentru că ei, păstori legaţi de poporul lui Dumnezeu, au întemeiat teologia lor pe dialogul direct cu credincioşii şi nu pe studiul unei cărţi pentru a-l contesta o altă carte.

În afară de asta, teologia pentru Părinţi este o mediere de limbaj pentru a-l ajuta pe credincios să trăiască credinţa sa în ambientul cultural în care era inserat, altminteri risca să devină un disociat.

• Pentru predicile de Postul Mare, părintele Raniero Cantalamessa a ales să aprofundeze figurile lui Atanasiu, Vasile, Grigore Nazianzenul şi Grigore de Nissa. Ce părere aveţi?

Părintele Grossi: Părintele Cantalamessa a privilegiat anul acesta pe Părinţii din Capadocia care proveneau dintr-un ambient grec. Denumirea comună care îi asociază pe aceşti Părinţi este lupta împotriva arianismului, înţeleasă în sensul de a defini mai bine adevărata natură a lui Isus Cristos, pentru a reafirma solemn că Logosul era Dumnezeu. Deci nu aparţinea creaţiei - chiar dacă arianii susţineau că era primul născut al creaţiei - ci El este împreună-veşnic cu Tatăl.

Părinţii din Capadocia au teoretizat raportul lumea creştină şi lumea clasică ce murea. Nu au dispreţuit lumea clasică, dimpotrivă, în vestita "Scrisoare către tineri" a sfântului Vasile din Cezareea se spune că trebuie căutat binele care există şi trebuie însuşit "asemenea albinei care culege mierea din orice floare fără a le distruge".

Deci creştinismul, în acest sens, a păzit această moştenire preţioasă şi a şi salvat-o de căderea imperiului roman pentru că fie Vasile, fie fratele Grigore, devenit apoi episcop de Nissa, şi fie prietenul Grigore din Nazianz fuseseră studenţi la Atena.

Întorşi în Capadocia au dat o direcţie lumii creştine enorme tocmai în acest raport cu clasicitatea şi în afară de asta au oferit o valoroasă contribuţie în definirea doctrinei trinitare de care noi ne folosim şi astăzi.

Apoi există un alt aspect pe care părintele Cantalamessa l-a scos în evidenţă subliniind că Duhul Sfânt este comuniune în Treime. S-a vorbit mult despre Duhul Sfânt - până acolo încât i s-a dedicat chiar un Conciliu în 381 la Constantinopol - ca legătura în Treime, dăruit de Isus Bisericii sale şi creştinilor.

Deci, dincolo de limitele umane pe care fiecare dintre noi le poate avea în dialogul cu Dumnezeu, există acest ceva în plus, acest Duh supliment de iubire care ne face să trecem peste orice ofensă primită.

Acest concept se aplică pe deplin soţilor creştini pentru că iubirea lor este binecuvântată cu sigiliul Duhului Sfânt care îi va ajuta să se iubească pentru totdeauna. Trebuie să intrăm în ordinea de idei că noi toţi suntem oameni sărmani, motiv pentru care dacă nu profităm de aceste daruri supranaturale, în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne confruntăm cu limitele noastre umane cu toate consecinţele care se pot imagina.

• Studiul şi aprofundarea Părinţilor Bisericii poate să fie funcţională pentru noua evanghelizare şi pentru Anul Credinţei?

Părintele Grossi: Cât priveşte Anul Credinţei, este sigur că vor fi puse în circulaţie multe texte patristice. Îndeosebi "Confesiunile" sfântului Augustin, şi pentru că Benedict al XVI-lea în motu proprio care convoacă Anul Credinţei, l-a indicat pe sfântul Augustin ca însoţitor al omului modern pe drumul de credinţă care ajunge la Isus Cristos.

(După Zenit, 23 şi 24 martie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu