Sfântul Antonie cel Mare este unul dintre marii părinţi
duhovniceşti al cărui nume poate fi cu uşurinţă asociat cu discernământul,
pentru că mai multe ziceri ale sale au în centru această virtute, confirmată
practic în viaţa ascetului. Un astfel de cuvânt despre discernământ sau
deosebirea duhurilor cum apare în unele texte găsim şi în apoftegma a 8-a din
Patericul egiptean: "Sunt unii care şi-au topit trupurile cu nevoinţa, şi pentru
că nu au avut ei dreapta socoteală, departe de la Dumnezeu s-au făcut." O
afirmaţie similară în ceea ce priveşte conţinutul, dar puţin diferită ca formă
şi cu accentele altfel puse găsim la avva Pimen: "Mulţi părinţi de-ai noştri au
ajuns la asceză, dar abia unul sau doi la ascuţimea cugetului prin rugăciune"
(Pimen 106).
Tema celor două sentinţe este comună, discernământul sau
dreapta socoteală (gr. diakrisis). Virtutea aceasta, pe care am putea-o
numi o virtute sufletească sau chiar intelectuală, este pusă în opoziţie cu
asceza, cu nevoinţa trupească, pentru ca în felul acesta să-i fie evidenţiată
importanţa. Sfântul Antonie cel Mare supune parcă unui tir constant faptele
bune, ascetice, făcute autonom şi socotite a fi valoare în sine. Aşadar: "Nu te
încrede în faptele dreptăţii tale (Ant. 6, cf. 2 Co 1, 9) pentru că îţi poţi
topi trupul în asceză şi totuşi să rămâi departe de Dumnezeu în lipsa
discernământului. Singură, nevoinţa ascetică nu duce nicăieri", pare a spune
bătrânul Antonie. Contextul în care pustnicul face asemenea afirmaţii era cu
totul diferit decât cel în care trăim noi. Mentalitatea ascetică era mult mai
stabilă. În plus, exista presiunea gnosticilor, care, dualişti fiind, predicau
mortificarea trupului pentru slobozirea duhului din închisoarea materială.
Într-o lume ascetică, radical diferită de a noastră, Sfântul Antonie trage un
semnal de alarmă: Ucigând trupul încă nu aţi făcut nimic, nu există garanţia că
Dumnezeu primeşte per se o astfel de jertfă. Ortodoxia trebuie dublată de
discernământ, dreapta slăvire a lui Dumnezeu trebuie însoţită de orthopraxie.
Indiciul pentru dobândirea discernământului îl găsim la avva
Pimen, care vorbeşte despre ascuţimea cugetului ce se naşte prin rugăciune.
Spuneam mai devreme că dreapta socoteală ţine de domeniul sufletului sau al
intelectului, ceea ce nu înseamnă însă că această calitate este una naturală, pe
care poţi să o ai sau nu. Dimpotrivă, capacitatea deosebirii duhurilor este un
dar al Duhului Sfânt, la care şi experienţa are o contribuţie însemnată. Oricum,
suntem lăsaţi să înţelegem că virtutea aceasta, născută din rugăciune şi
experienţă, este mult mai greu de dobândit decât o nevoinţă aspră şi
îndelungată, care deşi poate măcina trupul, nu garantează întâlnirea reală cu
Dumnezeu. Tendinţa aparentă împotriva unui ascetism sever trebuie totuşi văzută
conform rigorilor epocii şi nu judecată cu măsura comodităţii moderne.
Soluţia Sfântului Antonie şi a Sfântului Pimen este asceza
trupească (cu măsură), socotită totdeauna doar o cale şi nu un scop în sine,
unită cu rugăciunea care duce la ascuţimea cugetului. Aceasta este calea dreptei
făptuiri şi a discernământului.
Autor: P. Siladi
Sursa: www.ziarullumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial