Interviu luat părintelui Vittorino Grossi, profesor la
Institutul patristic Augustinianum
de Giovanni Preziosi
Prezentăm interviul luat părintelui Vittorino Grossi, preot din
Ordinul Sfântului Augustin, scriitor şi profesor de patrologie şi patristică la
Universitatea Pontificală Lateran şi la Institutul Patristic
Augustinianum.
Părintele Vittorino ne aşteaptă, ca de obicei, în biroul său
cufundat printre cărţile sale unde ne primeşte cu un zâmbet călduros, deschis şi
dezarmant, care deschide imediat inima la speranţă, tipic din ţinutul său de
origine, Montefredane - un mic sătuc la porţile lui Avellino - unde s-a născut
în urmă cu 77 de ani.
În această plăcută conversaţie explorăm câteva tematici de
actualitate stringentă pentru a redescoperi, prin regula augustiniană, motivele
autentice ale credinţei noastre, mai ales în ajunul sărbătorii centrale din anul
liturgic, Sfintele Paşti.
* * *
• Părinte Vittorino, doi mari pontifi, Paul al VI-lea şi
Benedict al XVI-lea, au arătat mare atenţie învăţăturii sfântului Augustin. După
părerea dumneavoastră, care este aspectul cel mai relevant din corpusul teologic
augustinian pe care ar trebui să-l preţuiască creştinii de astăzi?
Părintele Grossi: Paul al VI-lea, în cadrul Conciliului al
II-lea din Vatican, a pus mult accentul pe ecleziologia augustiniană care nu ia
în considerare Biserica în faţa lumii, ci Biserica ce merge împreună cu lumea
umană pentru a o ajuta. Iată pentru ce sfântul Augustin a scris "Cetatea lui
Dumnezeu": dinamica principală nu este de a pune Biserica în faţa culturilor, ci
a o insera în înaintarea comună a istoriei umanităţii. Augustin a susţinut mereu
că Dumnezeu este supremul şi unicul bine al omului, adică omul nu are două
scopuri, unul natural şi unul supranatural, ci Dumnezeu este scopul omului,
motiv pentru care dacă îl rătăceşte se pierde pe sine însuşi.
În timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea s-a celebrat,
în 1986, al XVI-lea centenar al convertirii sfântului Augustin şi cu acea ocazie
Papa a scris Scrisoarea apostolică foarte frumoasă "Augustinum Hipponensem" în
care afirma că "noi toţi suntem un pic fii ai lui Augustin". Benedict al
XVI-lea, la rândul său, chiar a luat doctoratul prezentând o teză referitoare la
"Casa lui Dumnezeu în Augustin".
În afară de asta, într-o minunată lucrare, cu titlul
"Surnaturel", scrisă în 1946 de părintele Henri-Marie de Lubac, devenit apoi
cardinal, se susţine exigenţa de a-l reda pe sfântul Augustin lumii moderne,
altminteri riscă să devină atee deoarece pentru Augustin primatul lui Dumnezeu -
Dumnezeu ca unic bine al omului - străbate toată gândirea sa încă din momentul
convertirii. După părerea mea, cred că astăzi ar trebui redescoperit raportul
dintre Dumnezeu şi om în categoriile de libertate şi har, dezvoltat de sfântul
Augustin.
Adică faptul că omul, care este liber, nu dispune de libertatea
absolută, ci libertatea sa este un soi de libertate "corelată" cu harul lui
Dumnezeu.
• În ambientele romane ale timpului s-a dezvoltat celebra
controversă pelagiană, considerată apoi o învăţătură eretică de Conciliul din
Efes. Sfântul Augustin a încercat să o conteste amintind creştinilor că, pentru
a acţiona corect, nu putem să nu ne folosim de ajutorul harului divin.
Dumneavoastră întrevedeţi vreo asemănare cu timpurile pe care le trăim?
Părintele Grossi: Pelagianismul a gândit raportul om-Dumnezeu
punându-l pe om în faţa lui Dumnezeu. În schimb, conform lui Augustin, aceasta
nu era viziunea pe care o oferea Revelaţia: omul creat de Dumnezeu după chipul
şi asemănarea sa este în referinţă la Dumnezeu, nu în faţa lui Dumnezeu. În
lumea modernă s-a dezvoltat discursul despre autonomia omului în exercitarea
libertăţilor sale, până acolo încât ajunge să fie tată pentru sine însuşi.
Augustin deja împotriva lui Celsus susţinea că această viziune era falsă pentru
că nu-l contempla pe Dumnezeu ca punct de referinţă - şi Dumnezeu este scopul
fiecăruia dintre noi - aşa încât a afirmat în "Confesiuni": "Ne-ai făcut
pentru tine, Doamne, şi inima noastră nu are pace până când nu se odihneşte în
tine".
• Pentru ce este important pentru creştinii din al treilea
mileniu să cunoască istoria şi scrierile Părinţilor Bisericii?
Părintele Grossi: Părinţii Bisericii reprezintă cureaua de
transmisie a creştinismului. Au trăit într-un deosebit moment de transformare a
omenirii - sfârşitul imperiului roman - unde societatea a trebuit în mod necesar
să găsească noi aranjări instituţionale şi, prin urmare, şi creştinii au trebuit
să elaboreze un nou raport între credinţă şi cultură, între credinţă şi politică
şi aşa mai departe, motiv pentru care uneori au fost constrânşi să facă nişte
compromisuri în dauna revelaţiei credinţei.
Tocmai pentru aceasta consider că este extrem de dorit să se
redescopere studiul Părinţilor Bisericii pentru că ei reprezintă elementul de
transmitere a revelaţiei creştine acolo unde nu au fost aceste compromisuri,
deoarece a fost transmisă în mod autentic Evanghelia lui Isus. De aceea astăzi
îi definim Părinţii ai Bisericii pentru că, într-un anumit sens, noi am fost
născuţi din punct de vedere cultural.
• În lumina învăţăturilor patristice, după părerea
dumneavoastră care ar trebui să fie modus vivendi al creştinului şi al
Bisericii în acest context istoric deosebit?
Părintele Grossi: Cred că astăzi Biserica nu este un institut
care trebuie să se pună în faţa societăţii, este o instituţie religioasă care
trebuie să meargă împreună cu societatea. Pentru aceasta ceea ce se cere astăzi
de la Biserică este mai degrabă ce contribuţie poate să dea marilor probleme pe
care societatea modernă le străbate.
Desigur, Biserica a avut din totdeauna un respect foarte mare
faţă de viaţă: să ne gândim că în timpul Părinţilor Bisericii nimeni nu putea să
avorteze. Creştinii trimiteau pe cele pe care noi astăzi le numim surori, adică
fecioarele consacrate, în locurile unde se expuneau copiii pentru a muri şi îi
luau sub propria pază pentru a-i îngriji aşa încât, spune sfântul Augustin:
"nefiind mame, au învăţat să fie mame".
Sau şi faptul că un judecător avea posibilitatea de a condamna
la moarte, în timp ce un judecător creştin nu putea să facă asta sau că nu le
era permis creştinilor să participe la război, pentru că în război se ucide.
• Părinte Vittorino, după părerea dumneavoastră catolicii de
acum vor fi capabili să redescopere caracterul extraordinar şi dimensiunea
profetică a spiritului creştin din primele secole?
Părintele Grossi: Când a fost inaugurat Institutul Patristic
Augustinian în anul 1970, Paul al VI-lea a făcut un discurs minunat, susţinând
că se aştepta ca tocmai prin studiul Părinţilor Biserica să se poată reîntineri
pentru a fi mai aproape de persoane, chiar şi reînnoind modul de a administra
sacramentele, liturgia şi chiar cercetarea teologică şi gândirea creştină.
De fapt, Paul al VI-lea simţea că Biserica era îmbătrânită,
motiv pentru care unul din primele obiective pe care şi le-a fixat a fost acela
de a o reîntineri prin studiul şi aprofundarea Părinţilor Bisericii, în aşa fel
încât să se redescopere şi să se valorizeze rădăcinile creştine pe care se
întemeiază credinţa noastră.
Augustinianum este de acum aproape de 50 de ani şi
actualmente are 200 de studenţi în specializare patristică, iar ei apoi transmit
ceea ce au învăţat aici în alte instituţii culturale. De la Roma până la Berlin
astăzi catedrele de istorie creştină antică sunt încredinţate celor care au
obţinut doctoratul de cercetare la Augustinianum.
Aş spune că suntem aproape în primăvara cunoaşterii acestei
istorii a Bisericii, a acestei gândiri creştine care a ajuns până la noi.
Aşadar, consider că va trebui să avem răbdarea şi grija de a şti să scoatem
afară, în anii care vin, acest enorm tezaur pentru credinţa noastră.
• Ce autori aţi sfătui dumneavoastră să se citească?
Părintele Grossi: În general pentru Biserica orientală este
Origene, marele învăţător din Alexandria, în timp ce în ceea ce priveşte
Occidentul este sfântul Augustin.
Pentru Asia Mică trebuie amintit sfântul Irineu, care a pus
accentul mai ales pe prietenia lui Dumnezeu cu omul, susţinând că Isus s-a
întrupat pentru a-l obişnui pe om să facă prietenie cu Dumnezeu, şi acest lucru
are loc chiar în Biserică. Iată pentru ce noi avem o mare respiraţie eclezială
atât în sfântul Irineu cât şi în sfântul Augustin.
Noi astăzi adesea suntem mai înclinaţi să vorbim despre
suferinţele Bisericii şi ale creştinătăţii, ne aflăm mereu într-o fază critică,
în schimb aceşti Părinţi vorbesc mereu despre iubirea pe care trebuie să o avem
faţă de Biserică.
• Scrisoarea către Diognet sau alte scrieri
apologetice din secolul al II-lea şi al III-lea ar putea să fie utile şi
astăzi?
Părintele Grossi: Când vorbim astăzi despre apologetică în
general vorbim despre apărare. În schimb această generaţie de apologeţi au
apărat viziunea creştină despre lume nu prin polemici dialectice, ci încercând
mai degrabă să explice motivaţiile credinţei.
De exemplu Iustin, care era un palestinian care a ajuns aici la
Roma, susţinea că Cuvântul lui Dumnezeu a creat totul, motiv pentru care în
orice om care se naşte, în toată creaţia, sunt prezente seminţele Cuvântului.
Atunci creştinul care cunoaşte Cuvântul trebuie să se relaţioneze cu celelalte
culturi nu în mod ostil, ci căutând seminţele Cuvântului prezente în orice
cultură.
În Scrisoarea către Diognet la un moment dat se simte
aşa de mult măreţia mesajului creştin încât autorul conclude afirmând că noi
suntem sufletul lumii, motiv pentru care acolo unde este un creştin palpită
viaţa. Cu Vatican II şi Lumen gentium au fost recuperaţi Părinţii
Bisericii trecând de la o teologie esenţialistă, adică întemeiată pe argumente
şi pe logicitatea acestor explicaţii, la o teologie existenţială, adică pornind
de la un nou dialog teologic cu omul.
Sfântul Augustin şi Părinţii Bisericii trebuie recuperaţi
pentru că au făcut o teologie existenţială, pentru că ei, păstori legaţi de
poporul lui Dumnezeu, au întemeiat teologia lor pe dialogul direct cu
credincioşii şi nu pe studiul unei cărţi pentru a-l contesta o altă carte.
În afară de asta, teologia pentru Părinţi este o mediere de
limbaj pentru a-l ajuta pe credincios să trăiască credinţa sa în ambientul
cultural în care era inserat, altminteri risca să devină un disociat.
• Pentru predicile de Postul Mare, părintele Raniero
Cantalamessa a ales să aprofundeze figurile lui Atanasiu, Vasile, Grigore
Nazianzenul şi Grigore de Nissa. Ce părere aveţi?
Părintele Grossi: Părintele Cantalamessa a privilegiat anul
acesta pe Părinţii din Capadocia care proveneau dintr-un ambient grec. Denumirea
comună care îi asociază pe aceşti Părinţi este lupta împotriva arianismului,
înţeleasă în sensul de a defini mai bine adevărata natură a lui Isus Cristos,
pentru a reafirma solemn că Logosul era Dumnezeu. Deci nu aparţinea creaţiei -
chiar dacă arianii susţineau că era primul născut al creaţiei - ci El este
împreună-veşnic cu Tatăl.
Părinţii din Capadocia au teoretizat raportul lumea creştină şi
lumea clasică ce murea. Nu au dispreţuit lumea clasică, dimpotrivă, în vestita
"Scrisoare către tineri" a sfântului Vasile din Cezareea se spune că trebuie
căutat binele care există şi trebuie însuşit "asemenea albinei care culege
mierea din orice floare fără a le distruge".
Deci creştinismul, în acest sens, a păzit această moştenire
preţioasă şi a şi salvat-o de căderea imperiului roman pentru că fie Vasile, fie
fratele Grigore, devenit apoi episcop de Nissa, şi fie prietenul Grigore din
Nazianz fuseseră studenţi la Atena.
Întorşi în Capadocia au dat o direcţie lumii creştine enorme
tocmai în acest raport cu clasicitatea şi în afară de asta au oferit o valoroasă
contribuţie în definirea doctrinei trinitare de care noi ne folosim şi astăzi.
Apoi există un alt aspect pe care părintele Cantalamessa l-a
scos în evidenţă subliniind că Duhul Sfânt este comuniune în Treime. S-a vorbit
mult despre Duhul Sfânt - până acolo încât i s-a dedicat chiar un Conciliu în
381 la Constantinopol - ca legătura în Treime, dăruit de Isus Bisericii sale şi
creştinilor.
Deci, dincolo de limitele umane pe care fiecare dintre noi le
poate avea în dialogul cu Dumnezeu, există acest ceva în plus, acest Duh
supliment de iubire care ne face să trecem peste orice ofensă primită.
Acest concept se aplică pe deplin soţilor creştini pentru că
iubirea lor este binecuvântată cu sigiliul Duhului Sfânt care îi va ajuta să se
iubească pentru totdeauna. Trebuie să intrăm în ordinea de idei că noi toţi
suntem oameni sărmani, motiv pentru care dacă nu profităm de aceste daruri
supranaturale, în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu va trebui să ne
confruntăm cu limitele noastre umane cu toate consecinţele care se pot imagina.
• Studiul şi aprofundarea Părinţilor Bisericii poate să fie
funcţională pentru noua evanghelizare şi pentru Anul Credinţei?
Părintele Grossi: Cât priveşte Anul Credinţei, este sigur că
vor fi puse în circulaţie multe texte patristice. Îndeosebi "Confesiunile"
sfântului Augustin, şi pentru că Benedict al XVI-lea în motu proprio care
convoacă Anul Credinţei, l-a indicat pe sfântul Augustin ca însoţitor al omului
modern pe drumul de credinţă care ajunge la Isus Cristos.
(După Zenit, 23 şi 24 martie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial