Dacă ne lăsăm ghidaţi de cea mai veche carte de rugăciuni, Psalmii, notăm două forme principale ale rugăciunii, pe de o parte lamentarea şi strigătul de ajutor, şi pe de altă parte mulţumirea şi lauda adusă lui Dumnezeu. Într-un mod mai puţin vizibil există o a treia formă a rugăciunii, fără cereri sau exprimare clară a laudei. De exemplu, în Psalmul 130 nu este decât calm şi încredere : «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu…Să nădăjduiască în Domnul, de acum şi până în veac !».
Uneori, rugăciunea devine tăcută. Comuniunea paşnică cu Dumnezeu se poate face fără cuvinte. «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui.” Ca un copil satisfăcut care este în braţele mamei sale şi care s-a oprit din plâns, astfel poate “ca răsplată a sufletului meu” în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci rugăciunea nu are nevoie de cuvinte, poate nici de reflecţii.
Cum este posibil să atingem liniştea interioară? Uneori suntem aparent tăcuţi, dar, înăuntru, discutăm puternic, ne confruntăm cu parteneri imaginari sau luptăm cu noi înşine. Liniştea sufletelor noastre necesită un fel de simplitate : N-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. Linişte înseamnă recunoaşterea faptului că grijile noastre nu pot face mare lucru. Linişte înseamnă să lăsăm lui Dumnezeu ceea ce este mai presus de noi şi de capacităţile noastre. Un moment de linişte, chiar şi foarte scurt, este ca o oprire sfântă, ca o odihnă de sabat, ca un armistiţiu al grijilor.
Frământarea gândurilor noastre poate fi comparată cu furtuna care a lovit barca discipolilor pe Marea Galileei, în timp ce Isus dormea. Ca şi ei, putem fi pierduţi, neliniştiţi, incapabili de a ne calma noi înşine. Dar Cristos este de asemenea capabil să vină în ajutorul nostru. Căci cel care a certat vântul şi marea şi care a poruncit “şi s-a făcut linişte mare”, poate de asemenea să ne liniştească sufletul când ne este tulburat de frică şi griji. (Mc, 4).
Rămânând în linişte, noi ne încredem şi sperăm în Dumnezeu. Un psalm sugerează că liniştea este în acelaşi timp o formă de laudă. Noi citim de obicei primul verset al Psalmului 64 : «Laudă Ţi se cuvine, Dumnezeule». Această traducere urmează versiunea greacă, dar în prezent, textul ebraic care poate fi citit în majoritatea bibliilor este : «Ţie Ţi se cuvine cântare, Dumnezeule». Când încetează cuvintele şi gândurile, Dumnezeu este lăudat în minunea liniştei şi în admiraţie.
Cuvântul lui Dumnezeu: tunet şi linişte
În pustiul Sinai, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi fiilor lui Israel. Tunete şi fulgere şi sunet de trâmbiţe foarte puternic au precedat şi însoţit Cuvântul Domnului (Ex 19). Secole mai târziu, profetul Ilie s-a întors la muntele lui Dumnezeu. Acolo a retrăit experienţa strămoşilor lui : vijelie, cutremur şi foc şi a fost pregătit să-L asculte pe Dumnezeu vorbindu-i în furtună. Dar Dumnezeu nu a fost în fenomenele tradiţionale ale puterii sale. Când a încetat zgomotul puternic, Ilie a auzit o «adiere de vânt lin» şi Domnul i-a vorbit (3 Re, 19).
Dumnezeu vorbeşte cu voce tare sau într-un suflu de linişte? Trebuie să luăm ca model poporul strâns la poalele Sinaiului sau pe profetul Ilie? Este probabil o alternativă falsă. Fenomenele teribile care au însoţit darul celor zece porunci subliniază importanţa lor. Păstrarea sau respingerea lor este o chestiune de viaţă sau de moarte. Văzând un copil care aleargă direct sub o maşină, are dreptate să strige cât de tare poate. În situaţii analoage, profeţii au prevestit cuvântul Domnului, într-o manieră ce face să ne răsune urechile.
Cuvintele spuse cu voce tare se fac auzite, ele impresionează. Dar noi ştim bine că ele cu greu ne ating inimile. În loc să fie primite, ele întâmpină rezistenţă. Experienţa lui Ilie ne arată că Dumnezeu nu vrea să impresioneze, ci să fie înţeles şi primit. Dumnezeu a ales o «adiere de vânt lin» pentru a vorbi. Acesta este un paradox :
Dumnezeu este tăcut şi totuşi El vorbeşte
Când cuvântul Domnului devine «adiere de vânt lin», el este mai eficace ca niciodată pentru a ne schimba inimile. Vijelia puternică de pe Muntele Sinai a sfărâmat rocile, dar cuvântul tăcut al lui Dumnezeu este capabil să biruie inimile de piatră. Pentru Ilie însuşi, liniştea neaşteptată a fost probabil mai de temut decât vijelia şi tunetul. Manifestările puternice ale lui Dumnezeu i-au fost oarecum familiare. Liniştea lui Dumnezeu este cea care tulbură, aceasta fiind diferită de tot ceea ce Ilie cunoştea până atunci.
Liniştea ne pregăteşte pentru o nouă întâlnire cu Dumnezeu. În linişte, cuvântul Domnului poate ajunge până în colţurile cel mai ascunse ale inimilor noastre. În linişte, el se revelează «mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului» (Ev 4,12). În linişte, încetăm să ne ascundem în faţa lui Dumnezeu şi lumina lui Cristos poate să atingă, să vindece şi să le transforme chiar şi pe cele de care ne este ruşine.
Linişte şi iubire
Cristos a spus : Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu (In 15,12). Noi avem nevoie de linişte pentru a primi aceste cuvinte şi pentru a le pune în practică. Când suntem agitaţi şi neliniştiţi, noi avem atâtea argumente şi motive pentru a nu putea ierta şi iubi prea uşor. Dar când noi avem «sufletul nostru în pace şi linişte», aceste motive dispar. Poate că noi evităm uneori liniştea, preferând orice zgomot, cuvinte sau distracţii, pentru că pacea interioară este o afacere riscantă: ea ne face goi şi săraci, ea distruge amărăciunea şi revoltele şi ne conduce către darurile noastre. Liniştite şi sărace, inimile noastre sunt copleşite de Sfântul Duh, sunt umplute de o iubire necondiţionată. Liniştea este un umil dar sigur drum către iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial