CELIBAT, CASTITATE ȘI FECIORIE

Autor: Mons. Fortunatus Nwachukwu
Introducere: vechi și noi chestiuni?

Celibatul «trebuie să mai fie cerut celor care vor să primească sacramentul preoției? Este astăzi convenabilă observarea acestei obligații? Nu ar fi timpul să se scindeze legătura care unește în Biserică celibatul de preoție? Nu ar putea fi facultativă această regulă dificilă? Nu s-ar favoriza ministerul sacerdotal și nu ar fi facilitată apropierea ecumenică?».

Să nu ne lăsăm înșelați. Acestea nu sunt întrebări noi și nici nu-mi aparțin. Și le-a pus Papa Paul al VI-lea, cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, în Enciclica Sacerdotalis caelibatus (24 iunie 1967, nr. 3). Totuși, se aseamănă perfect cu preocupările de astăzi. Pare că lipsește numai o întrebare, probabil pentru că problema care o privește nu era în acea vreme atât de concretă ca astăzi. Alegerea căsătoriei nu ar contribui să împiedice păcatul pedofiliei de care s-au pătat unii preoți?

Să fie clar: problemele legate de trăirea celibatului nu sunt noi. Au existat totdeauna, dar au ieșit în evidență și cu o urgență particulară în acești ultimi ani (cf. Congregația pentru Educația Catolică, Orientări educative pentru formarea la celibatul preoțesc, 1974, nr. 3). În această privință, Paul al VI-lea însuși a observat că «s-a manifestat și tendința, ba chiar a fost exprimată voința de a solicita Bisericii să reexamineze această instituție a ei, a cărei observare, după unii ar fi acum problematică și aproape imposibilă pentru timpul și lumea noastră» (Sacerdotalis caelibatus, nr. 1).

Chiar dacă problemele nu sunt noi, la ora actuală, chestiunile apărute în această privință par a avea o mai mare persistență și rezonanță. Aceasta se datorează unei ridicate conștiințe publice, ajutată fiind de mijloacele de comunicare socială, cât și de un mai mare acces la educație și la cunoașterea drepturilor umane și a legilor. Astăzi, uneori, Biserica însși este pusă sub presiune de opinia publică și deseori este condiționată de curente ideologice care încearcă să ducă în ispita de a căuta răspunsuri ademenitoare, care nu corespund necesar fundamentului evanghelic al învățăturii ei. Mai degrabă, deseori, ceea ce este pus cu subtilitate la îndoială, nu este importanța uneia sau alteia dintre practicile din Biserică, ci aceea a lui Isus Cristos însuși, care stă la baza întregii învățături.

Cu toate acestea, chestiunile nu sunt totdeauna provocate de avdersari din exteriorul Bisericii. Uneori provin și de la catolici chiar bine intenționați, probabil preocupați pentru că văd unii preoți buni cum „fac eforturi” să trăiască după exigențele celibatului, și că infidelitatea unora dintre aceștia tinde să facă dificilă ca Biserica să ofere o mărturie credibilă a Evangheliei.

Așa cum bine a observat profesorul Heid în intervenția lui, practica celibatului, a castității și a fecioriei sacerdotale coboară până în primele zile ale Bisericii. Totuși, magisteriul recent a continuat să nutrească un mare interes față de acest argument. În afară de mai sus amintita Enciclică a lui Paul al VI-lea, s-ar putea aminti și, în ultimii șaizeci de ani, Scrisoarea enciclică Sacra Virginitatis a lui Pius al XII-lea (25 martie 1954), Decretele Conciliului al II-lea din Vatican Optatam Totius (28 octombrie 1965) despre formarea preoților și Presbyterorum ordinis (7 decembrie 1965), asupra ministerului și vieții prețești, cât și Exortația Post-sinodală asupra formării preoților, Pastores dabo vobis a lui Ioan Paul al II-lea (25 martie 1992). La aceste documente pot fi adăugate indicații conținute în Codul de Drept Canonic și în Catehismul Bisericii Catolice, diferitele instrucțiuni publicate de Dicasteriile Curiei Romane, în special de Congregația pentru Cler și cea pentru Educația Catolică, și diferitele predici și discursuri în această privință a Romanilor Pontifi. Papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra chestiunii în diferite intervenții și colocvii spontane cu seminariștii și clerul în timpul unor vizite pastorale. De exemplu, în data de 6 august 2008, în timpul întâlnirii cu clerul diecezei de Bolzano-Bressanone, a afirmat că «va fi totdeauna nevoie de preotul care este complet dăruit Domnului și, deci, complet dăruit omului». Apoi a continuat afirmând că «celibatul» este «o expresie fundamentală a acestei totalități» și «acesta are sens numai dacă credem cu adevărat în viața veșnică și dacă credem că Dumnezeu ne angajează și că nu putem exista decât pentru El».

Scopul acestei intervenții nu este cel de a cerceta în cel fel Biserica trebuie să răspundă acestei probleme, acestor întrebări și obiecții. Este vorba mai degrabă de a identifica sensul, în ciuda oricărui lucru, unei vieți trăite în celibat, în castitate și feciorie. Desigur, multe din conținutul documentelor mai sus amintite rămân valabile încă și astăzi, ca și problemele la care fac referință. O privire la istoria și la experiențele altor tradiții ecleziale (ne latine), demonstrează că și opțiunea căsătoriei nu este un panaceu pentru lupta cu problemele deseori ridicate ca obiecții față de celibatul preoțesc, în vreme ce remediul fundamental este o formare validă. Iarăși, o privire la comunitățile religioase cu reguli de viață exigente și la ordine călugărești de strictă observanță, tinde să evidențieze că, chiar și în zilele noastre, tinerii sunt încă în căutarea de provocări, iar dacă nivelele sunt coborâte, mulți nu mai sunt atrași deoarece pot găsi alternative facile în altă parte.

O importanță perenă și o provocare universală

Interesul demonstrat de magister față de temele celibatului, a castității și a fecioriei preoțești subliniază relevanța acestora și importanța lor constantă pentru viața și misiunea Bisericii. Evidențiază și caracterul peren și universal al provocării implicite în aceste practici. Ea nu este legată de timpuri, nici nu este, din punct de vedere geografic circumscrisă. Nici o persoană care trăiește în orice parte a planetei nu ar trebui să se considere imună de la aceste chestiuni sau să se comporte ca și cum le-ar fi depășit definitiv. Nu este deloc adevărat că anumite populații sau culturi sunt mai puțin potrivite pentru aceste practici. Ceea ce se poate spune este că unele experiențe istorice, în raporturile dintre populații, au produs deseori stereotipuri și o tendință să se concentreze numai pe erorile unora și să le aplice în mod generalizat tuturor membrilor aceleiași populații, denigrând astfel cultura și mentalitatea lor, insinuând că sunt incapabile sau că, în orice caz, sunt mai puțin potrivite pentru celibat, pentru castitate și feciorie. Totuși, recentele neplăcute evenimente în diferite regiuni ale lumii sunt un aspru reproș față de această tendință arogantă. Slăbiciunea umană, care cauzează infidelitatea față de obligația la celibat, este universală. La fel și, mulțumim lui Dumnezeu, este harul divin cel care permite o adeziune fecundă la obligația îmbrățișată odată cu hirotonirea întru preoție. Celibatul este un dar al lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt care suflă unde vrea (cf. In 3, 8) și trebuie să fie trăit cu credință, iubire și umilință.

Se poate afirma și, că, peste tot pe unde opera evanghelizării a fost eficace, și unii misionari au fost excelenți nu numai în înrădăcinarea profundă a credinței, ci și în formarea seminariștilor, deseori ne întâlnim în trecerea, în decurs de trei generații, de la practica poligamiei la cea a monogamiei și apoi la cea a celibatului. Este cazul preoților și al călugărilor celibi, cu toate că părinții lor au fost monogami, iar bunicii lor poligami. În diferite instanțe, trecerea este încă și mai scurtă, adică de la părinți poligami la fiu celib!

Principiul universalității nu se aplică numai provocării celibatului, castității și fecioriei, ci și recunoașterii valorii lor. Marea majoritate a culturilor are la inimă fecioria, până la o anumită fază a vieții, deseori până la căsătorie, probabil pentru a garanta ca primul copil al unei femei să fie al soțului. În același fel, în multe societăți, castitatea, cel puțin pentru a anumită perioadă, este foarte bine văzută și considerată indispensabilă în pregătirea pentru unele rituri religioase. Aceste cazuri nu trebuie confundate cu celibatul preoțesc și cu fecioria și castitatea legate de acesta, dar indică prezența unui teren fertil sau al unui prim semn al acestei practici sacerdotale.

În această privință, în 2005, cu ocazia Sinodului Episcopilor asupra Euharistiei, Cardinalul Peter Turkson a afirmat că miniștrii religiilor tradiționale africane se abțin timp de trei zile de la relațiile sexuale înainte de a îndeplini rituri religioase. Deci, a continuat: «cine spune că pentru mentalitatea africană celibatul este de neconceput, spune un lucru fals» (revista 30 giorni, octombrie 2005). Într-adevăr, în tribul Igbo din Nigeria, perioada de abstinență era uneori superioară celor trei zile, în funcție de semnificația evenimentului, și era însoțită de ritualuri speciale de auto-pregătire cu scopul de a creea contacte cu lumea spirituală și ancestrală. La încheierea acestei perioade, «preotul» era considerat umplut de particulare puteri spirituale. Aceste practici au reprezentat o bază utilă pentru misionari ca să învețe castitatea permanentă, cu referință la celibatul preoțesc. Așa se explică și, într-o anumită măsură, înalta considerație a acelor populații față de preoții catolici care, în afară de temporara continență practicată de «preoții lor tradiționali», alegeau o viață de abstinență perpetuă.

Concepte diferite, dar interdependente

Chiar dacă este prezentă în diferite forme și culturi, celibatul, castitatea și fecioria practicate în Biserică au o semnificație distinctă de cea care le este lor de obicei atribuită și tinde să să le considere ca fiind concepte diferite. În acest tip de terminologie populară, celibatul este înțeles ca starea civilă a persoanei singure, distinct de cea are are soț/soție. Nu cere și nici nu implică în mod necesar castitatea sau fecioria. Pe de altă parte, castitatea, care nu este legată de o stare civilă specială, tinde să fie înțeleasă după etimologia ei latinească (castitas, adică «curăție», «puritate») sau grecească (sophrosyne, adică «moderație»), motiv pentru care, pentru unii implică evitarea relațiilor sexuale, iar pentru alții înseamnă, mai simplu, moderație sau autocontrol în astfel de raporturi. Fecioria este concepută de obicei ca absență a experienței sexuale încă de la naștere. Aceasta, pentru unele persoane, implică integritatea unor organe la femei, în vreme ce pentru alte persoane, integritatea se referă la a fi «puri» sau mai simplu «noi».

Contrar ideii populare, celibatul preoțesc în Biserica Catolică este intrinsec legat de castitate și feciorie. Nu implică numai starea civilă, ci și o condiție de continență care este rezultatul dăruirii totale de sine Domnului în Biserică. Codul de Drept Canonic este foarte clar la ce se așteaptă Biserica de la preoți în această privință (can. 27 §71):

«Clericii sunt ținuți la obligația de a observa continența perfectă și perpetuă pentru împărăția cerurilor, de aceea sunt legați de celibat, care este un dar particular al lui Dumnezeu prin care miniștrii sacri pot să adere mai ușor la Cristos cu o inimă neîmpărțită și sunt puși în condiția de a se dedica mai liber slujirii lui Dumnezeu și oamenilor».

Tocmai în această continență perfectă și perpetuă, celibatul preoțesc găsește semnificația eu autentică, care împărtășește cu castitatea și cu fecioria. Într-adevăr, «puritatea» și «moderația» indicate de castitate, cât și «absența experienței sexuale» indicată de feciorie, dincolo de orice conotație fizică sau corporală, converg toate în acest concept al continenței perfecte, care pentru preot trebuie să fie și perpetuă. În consecință, un celibat preoțesc autentic implică nu numai starea socială a persoanei singure, dar și virtutea castității și a condiției de feciorie. Aceasta înseamnă că, chiar dacă un preot diecezan nu face vot specific de castitate sau de feciorie, ca și călugării, angajarea lui pentru celibat implică aceeași continență perfectă și perpetuă prevăzută de voturi.

Ne-am putea întreba: în ce sens preotului celib îi este cerut să fie feciorelnic?

Chiar dacă uzul comun tinde să aplice fecioria numai femeilor, conceptul pe care o exprimă nu se limitează la un singur sex și poate, în unele circumstanțe, să fie aplicat preotului cast. S-a observat că fecioria implică nu numai o integritate sexuală fizică sau «a fi noi», dar și o condiție de perfectă continență încă de la naștere. Pentru creștin, nașterea nu este numai fizică. Nașterea cea mai importantă nu este în mod necesar cea fizică, dar și nașterea sau renașterea sacramentală în Cristos, prin Duhul Sfânt.

Isus însuși declară cu emfază că «dacă unul nu se naște anothen (din grecește pentru a spune „din înălțime” sau „din nou”)... din apă și Duh, nu poate să vadă împărăția lui Dumnezeu» (In 3, 3-5). Acest concept de renaștere este prezent în tot Noul Testament și cuprinde întreg mesajul creștin. Papa Paul al VI-lea îl subliniază în Enciclica sacerdotalis caelibatus (nr. 19).

«Domnul Isus, Unul născut al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl în lume, s-a făcut om pentru ca umanitatea, supusă păcatului și morții, să fie regenerată și, printr-o nouă naștere (In 3, 5; Tit 3, 5) să intre în împărăția cerurilor. Consacrându-se în totalitate Tatălui (In 4, 34; 17, 4), Isus a împlinit prin misterul său pascal această creație nouă (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15), introducând în timp și în lume o formă nouă, sublimă, divină, de viață care transformă însăși condiția pământească a umanității (Gal 3, 28)».

Într-adevăr, conceptul dee renaștere este atât de fundamental încât NT tinde să împartă întreaga viață a creștinului în două: înainte și după întâlnirea cu Cristos (1 Pt 1, 23; Tit 3, 2; Ef 2, 12; 1 Cor 2, 14; Ap 1, 8; Rom 8, 9b). În viața Bisericii, această renaștere este realizată cu ajutorul sacramentelor, care sunt «semne eficace ale harului... prin care ne este dăruită viața divină» (CBC, nr. 1131). Reînnoirea renașterii se realizează și cu ajutorul sacramentalilor, instituite de Biserică «pentru sfințirea unor ministere, a unor stări de viață, a unor circumstanțe foarte variate ale vieții creștine, ca și de uzul lucrurilor utile omului» (CBC, nr. 1668). Atât în sacramente cât și în sacramentalii, principiul renașterii este Duhul Sfânt. Pentru creștin, Misterul Întrupării, împarte istoria umanității în două: înainte și după Cristos. În același fel, întâlnirea cu Cristos, «Alfa și Omega» (Ap 1, 8) împarte viața creștinului într-un «înainte și după», care încep respectiv de la nașterea fizică și de la renașterea spirituală în Cristos.

Aceasta înseamnă că, dacă fecioria implică în mod general integritatea sexuală sau «puritatea» de la naștere la nivel fizic, pentru creștin semnifică și o integritate asemănătoare – continența perfectă! – cultivată conștient din momentul renașterii sau a «reînnoirii».

Această interpretare a fecioriei nu diminuează conținutul ei și nici valoarea, ba chiar îi ampliază și îi nobilitează semnificația. Importanța integrității fizice nu este pusă la îndoială. Pentru creștin rămâne o participare simbolică fundamentală la patima și moartea lui Cristos în trup. Cu toate acestea, fecioria, atunci când se limitează numai la integritatea sexuală fizică de la naștere, poate să nu fie în mod necesar o decizie și o alegere, ci și rodul unor circumstanțe în afara controlului unei persoane, ca de exemplu ambientul în care s-a născut și a crescut. Dacă, totuși, la aceasta se adaugă dimensiunea renașterii, fecioria obține pe deplin demnitatea unei condiții alese, iubite și alimentate conștient. Este emfatizat și rolul Duhului Sfânt, în calitate de principiu al renașterii. Este Duhul Sfânt cel care, reînnoiește constant viața și decizia luată, și conformează persoana feciorelnică la imaginea lui Isus Cristos, care, în afară de a avea divina perfecțiune, a fost pe deplin uman în toate, inclusă fiind aici ispita și necesitățile fizice (foame, sete, durere), în afară de păcat. Așa cum afirmă Scrisoarea către Evrei (2, 18): «Într-adevăr, tocmai pentru că a fost pus la încercare și a suferit, personal, El este în stare să vină în ajutor celor care sunt supuși încercării».

Această idee a fecioriei se repropune în tradiția liturgică a Bisericii. Să ne gândim la diferite persoane consacrate care sunt amintite în calendarul Bisericii ca feciorelnice, chiar dacă au trăit în circumstanțe particulare dificile, care ar fi putut să-și compromită integritatea lor fizică înainte de întâlnirea lor cu Cristos și al renașterii lor în El. Un exemplu recent este nobila figură a Sf. Iosefina Bakhita, luată ca sclavă când încă era de abia copilă. Nu este greu să ne imaginăm în cel fel tratau stăpânii tinerele sclave și ce a trebuit să sufere acea copilă din mâinile stăpânilor ei arabi și otomani, înainte să fie răscumpărată de diplomatul italian Calixt Legnani. A fost acest domn Legnani cel care a dus-o pe Bakhita în Italia unde și-a recâștigat libertatea, s-a convertit la creștinism și a intrat în viața călugărească. Într-un anumit sens, adevprata ei viață a început numai odată cu întâlnirea cu Cristos și intrarea ei în Institutul Fiicelor Carității, numite Canossiane. Este un semn de mare înțepeciune din partea Bisericii pentru că o onorează în liturgie ca și «călugăriță și fecioară». Înaintea ei, un tratament asemănător a fost rezervat altora, ca de exemplu Sf. Afra, care, după ce a fost prostituată, l-a cunoscut pe Cristos și, succesiv, a fost martirizată din cauza credinței ei. Și aceasta este celebrată de Biserică ca «martiră și fecioară», și a fost aleasă ca patroană a orașului și a diecezei de Augsburg în Germania.

Mai mult decât un simplu post perpetuu

Am spus deja că celibatul preoțesc împărtășește nucleul comun al continenței perfect cu castitatea și fecioria. La baza ideii de continență există practici de autolimitare și de abstinență și, în consecință, de post. Aceasta înseamnă că celibatul, castitatea și fecioria implică toate o anumită formă de post permanent. Implică toate o renunțare la ceva ce ar fi altfel de dorit, o mortificare și, în consecință, un sacrificiu.Toate, ca și postul, presupun o anumită dorință sau apetit uman, potențial sau real, care, ca și foamea și setea în post, nu este satisfăcută, dar este controlată prin autolimitare. Cât privește celibatul, această dorință este legată de căsătorie, în vreme ce pentru castitate și feciorie este asociată activității și plăcerii sexuale. În post, obiectul abstinenței unei persoane nu poate fi un lucru pentru care nu are apetit. Un individ care nu fumează nu poate alege să se abțină de la fumat, așa cum unuia căruia nu-i plac dulciurile, nu poate alege să postească de la ciocolată! La fel, numai persoane capabile de activitate și plăcere sexuală pot în mod valid să întreprindă practica celibatului preoțesc.

Punctul slab al acestei analogii cu postul constă în faptul că tinde să se concentreze pe o singură dimensiune a celibatului, cea a abstinenței și a eliminării anumitor componente practice. Dacă se consideră numai din acest punct de vedere, celibatul devine un stil de viață trist și chiar înfricoșător, alcătuit numai dintr-o serie de mortificări. Acest lucru ar fi incorect, pentru că celibatul este esențial un stil de viață pozitiv, care-l pune pe preot în întregime în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Preotul celib este conformat la imaginea lui Isus Cristos, Preotul Veșnic care, în același timp, era complet dedicat voinței Tatălui și în întregime în slujba altora, până la punctul de a deveni nu numai hrana lor (în Euharistie), ci și sacrificiu pentru mântuirea lor. În acest fel, preotul se poate considera cu adevărat alter Christus, în întregime pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dimensiunea abstinenței, chiar dacă esențială, ar trebui să folosească nu numai ca instrument pentru a obține această semnificație mai plină a celibatului. Din acest motiv practica postului are numai un rol de analogie.

Totuși, ar fi și greșit să considerăm postul ca esențial negativ. Trebuie să se evite o idee ostilă și restrictivă a acestei practici. Postul este apreciat și practic, într-o formă sau alta, în marea majoritate a culturilor și a religiilor, în special în relație cu rugăciunea, cu riturile de purificare și de reînnoire, și în relație cu noi practici. În Biblie, postul se întâlnește de obicei cu referință la rugăciune și pocăință (Jud 20, 26; 1 Sam 31, 13; Neh 9, 1; Tob 12, 8; Lc 2, 37), atât pentru necesități personale și naționale (Ps 25, 13; Io 2, 15) sau ca observață liturgică (Zah 8, 19), în particular în sărbătoarea Zilei Ispășirii (Lev 16, 29-34). Iarăși, pentru a avea o semnificație, trebuie să fie însoțit de compasiune și solicitudine pentru dreptatea socială (Is 58).

Postul nu este același lucru cu denutriția. Este un act liber ales de abstinență îndreptat spre a obține beneficii mai mari, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual. Postul, în analogia noastră cu celibatul, nu este o abținere de la mâncare sau băutură, altfel nu ar putea fi perpetuu. Se înțelege ca abstinență de la anumite mâncăruri, băuturi sau obiceiuri, care poate fi completă sau permanentă. De fapt, Papa Leon cel Mare, vorbește de post «nu numai cu parcimonia de la mâncare, ci mai ales cu abstinența de la păcat» (Predică de Post, 1-2). Nu ar trebui să ne surprindă că unele persoane pot fi terorizate de post, în vreme cel altele sunt numai simplu descurajate de însăși ideea celibatului. În fond, multe persoane sunt tulburate și de imaginea crucii și, cu toate acestea, valoarea lui pentru creștini nu slăbește. Abstinența implicită în celibat poate fi crucea pe care preotul este chemat să o poarte urmându-l pe Domnul (Mt 10, 38). Pentru unii, crucea poate fi mai grea, pentru alții mai ușoară, dar aceasta nu o face mai puțin să fie cruce!

Analogia cu postul are marele merit de a servi drept izvor important pentru orientarea biblică pentru trăirea eficace a celibatului preoțesc. Pe de o parte, chiar dacă diferite texte biblice sunt citate în susținerea celibatului cât și a castității și a fecioriei (în particular Mt 19, 11-12; Lc 18, 29-30; 1 Cor 7, 33-35), nici unul din acestea nu oferă directive biblice specifice pentru exercitarea acestui fel de viață. Într-adevăr, textul din Mt 19, 11-12 este de obicei citat pentru a prezenta celibatul preoțesc ca un dar divin (v.11: «cărora le-a fost dăruit»), primit de cei care se fac «fameni pentru împărăția cerurilor»; Lc 18, 29-30 amintește abundenta recompensă promisă celor care lasă casă, familie, soție și copii pentru binele împărăției cerurilor, iar 1 Cor 7, 33-35 este citat pentru a prezenta preotul celib ca cel care aderă în totalitate și direct la Domnul, și se preocupă numai de El și de lucrurile Lui (cf. Sacerdotalis caelibatus, nr. 20-22).

Pe de altă parte, Biblia oferă indicații clare despre cum poate postul să fie făcut fecund și acceptat de Domnul. Sunt acestea sugestiile propuse aici, prin analogie, ca principii și caracteristici al unui corect exercițiu al celibatului, al castității și al fecioriei preoțești. Nu vreau să fac aici o expunere detaliată sau exegeza tuturor textelor biblice relative la post. Ar trebui să fie suficient să ne amintim că Isus însuși nu numai că a postit cu diferite ocazii (de exemplu în ispită și la începutul ministerului lui), dar ne-a lăsat și o învățătură clară asupra acestei practici, ce ar putea fi aplicat exercitării celibatului preoțesc.

În această privință, textul cel mai important este cel din Mt 6, 1-18, o trilogie a lui Isus privitoare la exercitarea pietății, dikaiousyne. După o amonițiune inițială împotriva practicării pietății «în fața oamenilor pentru a fi admirați de ei», Isus continuă și oferă instrucțiuni precise asupra celor trei pilaștrii ai pietății după tradiția ebraică: rugăciunea, pomana și postul. O privire rapidă la acest text revelează legătura intrinsecă dintre cele trei elemente. Într-adevăr, amonițiunea introductivă a lui Isus și paragrafele asupra rugăciunii, a pomenii și a postului sunt legate de un flux logic stabilit de expresiile de conjuncție, hotan oun (v. 2: Deci, atunci când..., De aceea, atunci când...), kai hotan (v. 5: Și când..., hotan de (v. 16: Și când...).

Această legătură fundamentală dintre post, rugăciune și pomană are consecințe foarte mari. Cele trei practici implică un triplu raport: cu sine (postul), cu Dumnezeu (rugăciunea), cu aproapele (pomana). Postul contribuie la stăpânirea propriilor apetituri și propriile obișnuințe pentru a face să crească autodisciplina și, în special, a îndepărta atenția de la persoana proprie (de la propriile necesități, apetituri, dorințe arzătoare, etc.) și a o concentra, în schimb, asupra lui Dumnezeu și asupra aproapelui. În acest fel, postul face să fim disponibili lui Dumnezeu și aproapelui. Deci, postul (și aceasta include și actele de abstinență și de negare a sinelui, ca voturile de sărăcie, castitate și ascultare), fără rugăciune (deschidere față de Dumnezeu) și fără pomană, care anticipează împărtășirea creștină sau caritatea (deschiderea față de aproapele), nu numai că este gol și nesemnificativ, dar ar putea și să echivaleze și cu un ipocrit sadic sau să devină numai un act deliberat de orgoliu, de ostentație a spiritualității.

Dimpotrivă, atunci când postul este cu adevărat pus la baza rugăciunii și a carității, se înmulțește concentrația asupra divinului încât să devină un canal foarte eficace pentru puterea divină. Abstinența implicită lasă spațiu în subiect, pe care rugăciunea îl umple cu prezența și forța divină.

O altă observație privește cuvintele pe care Isus le pronunță tocmai în privința postului (Mt 6, 16-18).

«Când postiți, nu fiți melancolici ca ipocriții, care i-au un aer de superioritate pentru a face ca alții să vadă că postesc... În schimb, când tu postești, parfumează-ți capul și spală-ți fața, pentru ca lumea să nu vadă că tu postești, ci numai Tatăl tău, care este în ascuns; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti».

Textul este clar. Postul nu ar trebui să fie practicat pentru a obține recunoașterea și admirația altora. Întrebarea esențială nu este: «ce fel de laudă obțin de la lume?», ci «ce gândește Dumnezeu de această acțiune a mea?». Să ne gândim la cuvintele profetului Ioiel (2, 13): «sfâșiați-vă inima nu hainele». Termenul ipocrit (hypocrites, adică actor), repetat de mai multe ori în întreg textul, clarifică bine acest concept. Persoana care postește nu este un actor care caută să veselească spectatorii umani și să obțină aplauzele lor, ci o persoană care, prin propriile acțiuni, caută să aibă aprobarea divină. Postul trebuie să fie trăit ca un act plin de bucurie (parfumează-ți capul și spală-ți fața...), care creează un raport de intimitate (în ascuns!) între persoană și Dumnezeu.

Care sunt implicațiile acestei practici pentru celibatul preoțesc? Grație analogiei cu postul, cuvintele lui Isus în acest text devin pe deplin aplicabile preotului angajat în celibat, în castitate și feciorie. Ca și postul, aceste trei practici devin, împreună cu cele ale rugăciunii și ale carității, elemente constitutive ale pietății, în slujba Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a fi complet, celibatul preoțesc trebuie să fie însoțit de rugăciune și de caritate, care fac ca preotul să fie deschis față de Dumnezeu (rugăciunea), și față de aproapele (pomana).

Atunci când rugăciunea și caritatea lipsesc, celibatul se concentrează pe sine și se transformă foarte ușor într-o goală auto-indulgență și într-un anumit sadism, într-un act de ipocrizie, de ostentație și de orgoliu. Succesiv alimentează aroganța și intoleranța față de aproapele, mai ales față de cei care sunt considerați mai puțin capabili să onoreze acel angajament. Dimpotrivă, abstinența implicită în celibat ar trebui să creeze un spațiu, pe care preotul ar trebui să-l umple cu rugăciune, cu prezența și cu puterea lui Dumnezeu cât și cu iubirea față de aproapele. Într-adevăr, abstinența fără caritate este vană. Așa cum afirmă Sf. Paul: «Și dacă aș da trupul meu focuui, dar dacă nu am dragoste, la nimic nu mi-ar folosi» (1 Cor 13, 3). La fel, preotul sau călugărul celib care este lipsit de iubire poate fi definit un renegat.

De fapt, elementul mortificării prezent în conceptul de post, face să ne gândim la declarația categorică a lui Isus, după care «dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă în schimb moare, aduce mult rod» (In 12, 24). Aceasta se poate aplica la «a muri» față de sine implicită în post și, prin analogie, în celibat, cu scopul de a trăi în Domnul și pentru aproapele? Aceasta ar evidenția faptul că celibatul, ca și postul, nu are un scop în sine, ci este un instrument pentru a ajunge la plinătatea vieții, după imaginea lui Isus care, ca om, a postit, a fost ispitit, a suferit și a murit pentru a învia în glorie (Ev 2, 18).

Rezumând, ca și postul, celibatul nu ar trebui să fie tratat ca un lucru trist, pentru care preotul sau călugărul trebuie să ia un aer de jale pentru a arăta seriozitatea devoțiunii sale. Isus dorește ca abstinența celibatului preoțesc să fie trăită ca un izvor de intimitate (în ascuns), cu Dumnezeu, care vede și răsplătește și «în ascuns», deci ca un raport care să inspire în preot bucurie, care nu este numai interioară, ci și vizibilă în exterior (parfumează-ți capul și spală-ți fața). Un celibat trist este un celibat rău.

Traducere de: Pr. Pătrașcu Damian