TĂCEREA ESTE DE AUR!

Tăcerea! Ce este tăcerea? Este neant? Înainte de crearea lumii totul era în beznă, ne spune cartea Genezei. Am putea crede că această beznă era mai degrabă tăcere, o tăcere de mormânt, pentru că nu exista nimic și nimeni care să facă gălăgie. Tăcerea îl contempla pe Dumnezeu. Tăcerea era un altfel de cuvânt, un cuvânt uimit peste măsură în fața lui Dumnezeu, iar atunci când ești uimit peste măsură, taci, pentru că slova nu are puterea tăcerii. Oare se spune degeaba: Dacă tăceai, filosof rămâneai? Nu cred! Înțelepciunea antică, dar (sper), și cea de astăzi își dă seama că în fața marilor evenimente, bucurii, nenorociri, tragedii, atitudinea cea mai potrivită și frecventă a omului este tăcerea. Iar aceasta nu vrea să spună neputință, ci uimire, mister descoperit în gradul maxim al putinței de descoperire. Tăcerea nu indică absență, ci plinătate, umilință, frumusețe la superlativ. Antichitatea punea mare preț pe tăcere, cu toate că nu exista atâta gălăgie ca în zilele noastre. Astăzi vorbesc toți, comunică puțini, poate pentru că nu știu să tacă. Se vorbește în ultimii ani și la noi de consumism: consumăm mult: alimente, televiziune, ziare, publicitate; consumăm însă și mai mult vorba, am uzat limba de atâta vorbit, ne-am uzat ochii de atâta privit. Omul modern dacă nu aude gălăgie în jurul lui, intră în panică. Tăcerea săraca nici măcar nu a fost încă scoasă din cutie, tăcerea a devenit o fobie care trebuie tratată. Este adevărat că atunci când rămânem singuri iar tăcerea domnește în jurul nostru, suntem ca și Adam și Eva înainte de căderea în păcat, goi, și ne apucă frica, pentru că ne trezim numai în prezența persoanei noastre, așa cum suntem și nu cum am vrea să fim. Măștile nu mai folosesc în acele momente. Suntem noi și numai noi în fața conștiinței noastre.
Vreau să tac, vreau să mă reîntorc în mine însumi, măcar pentru câteva momente, să experimentez nuditatea inițială, totul să tacă, să simt lumea cum respiră în tăcere. Să spun și eu cu Bernanos: Totul este har!