Decretul de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea

Beatificarea: semn al profunzimii credinţei şi invitaţie la o viaţă pe deplin creştină

Proclamarea unui sfânt sau a unui fericit din partea Bisericii este rodul unirii diferitelor aspecte referitoare la o persoană specifică. În primul rând, este un act care afirmă ceva important în viaţa Bisericii însăşi. Este legat de un “cult”, de exemplu faţă de amintirea persoanei, de recunoaşterea sa deplină în conştiinţa comunităţii ecleziale, a ţării, a Bisericii universale în diferite ţări, continente şi culturi. Un alt aspect este conştiinţa faptului că “prezentarea pe altare” va fi un semn important al profunzimii credinţei, al răspândirii credinţei în parcursul de viaţă al acelei persoane, şi că acest semn va deveni o invitaţie, un stimulent pentru noi toţi la viaţă creştină tot mai deplină şi profundă. În sfârşit, condiţia sine qua non este sfinţenia vieţii persoanei, verificată în timpul procedurilor canonice precise şi formale. Toate acestea furnizează materialul pentru decizia Succesorului lui Petru, a Papei, în vederea proclamării unui fericit sau a unui sfânt, a cultului în contextul comunităţii ecleziale şi a liturgiei sale.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei “Sfânt imediat!” pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era Papa. Credincioşii au simţit, au experimentat că era “un om al lui Dumnezeu”, care vedea într-adevăr paşii concreţi şi mecanismele lumii contemporane “în Dumnezeu”, în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care priveşte numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situaţie concretă a derivat toată “activitatea Papei Ioan Paul al II-lea”. Cine era mai aproape de el a putut să vadă că înainte de a-i întâlnii pe oaspeţii săi, şefi de stat, înalţi reprezentanţi ai Bisericii sau simpli cetăţeni, Papa Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intenţiile oaspeţilor şi a întâlnirii care urma să aibă loc.

1. Contribuţia lui Karol Wojtyla la Conciliul al II-lea din Vatican

După Conciliul al II-lea din Vatican, în timpul pontificatelor Papilor Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, modul de prezentare, deci al autoprezentării pontificatului, a devenit destul de semnificativ. Cu ocazia aniversării a 25 de ani de pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea, ministrul de externe italian a publicat în anul 2004 o carte intitulată “Mergeţi în toată lumea”. Giancarlo Zizola, un “vaticanist”, a subliniat faptul că “papalitatea şi-a câştigat cetăţenia în împărăţia vizibilităţii publice, rupând lunga perioadă de marginalizare a cultului religios în care a fost ţinută prin decretul societăţii laice, în numele unei viziuni militante a dogmei liberale a separării dintre Biserică şi stat” (pag. 17). Un istoric german, iezuitul Klaus Schatz, vorbind despre Papa Paul al VI-lea şi despre Papa Ioan Paul al II-lea, a subliniat semnificaţia “pontificatului în desfăşurare” – în conformitate cu Vatican II – mai mult în sensul unei mişcări misionare decât ca pol static de unitate. Schatz se referă la maniera de a interpreta misiunea papală ca o provocare de “a-i întări pe fraţi în credinţă” (Lc 22,32), într-un mod legat de autoritatea structurală, dar cu o puternică trăsătură spirituală şi carismatică, în raport cu credibilitatea personală şi înrădăcinată în Dumnezeu însuşi.

Să ne oprim un moment asupra Conciliului al II-lea din Vatican. Tânărul Arhiepiscop de Cracovia era unul din cei mai activi părinţi conciliari. A dat o contribuţie semnificativă la “Schema XIII”, care trebuia să devină constituţia pastorală conciliară Gaudium et spes despre Biserica în lumea modernă, şi la constituţia dogmatică Lumen gentium. Graţie studiilor sale în străinătate, Episcopul Wojtyla avea o experienţă concretă de evanghelizare şi a misiunii Bisericii, în Europa occidentală şi în alte continente, dar mai ales a ateismului totalitar din Polonia şi din alte ţări din “blocul sovietic”. A adus toată această experienţă în dezbaterile conciliare, care nu erau desigur conversaţii de salon, extrem de elegante dar goale în conţinuturi. Exista un efor substanţial şi decisiv de a insera dinamismul Evangheliei în entuziasmul conciliar înrădăcinat în convingerea că creştinismul este capabil să furnizeze un “suflet” dezvoltării modernităţii şi realităţii lumii sociale şi culturale.

Toate acestea trebuiau să fie utile pentru a pregăti la viitoarele responsabilităţi ale Succesorului lui Petru. Aşa cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea, avea deja în minte prima sa enciclică, Redemptor hominis, şi a adus-o la Roma de la Cracovia. Tot ceea ce trebuia să facă la Roma era să pună în scris toate aceste idei. În Enciclică există o invitaţi amplă adresată umanităţii de a redescoperi realitatea Răscumpărării în Cristos:

“Omul (…) rămâne prin el însuşi o fiinţă incomprehensibilă, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu participă viu la ea. Şi de aceea tocmai Cristos Răscumpărătorul – aşa cum deja a fost spus – îl revelează pe deplin pe om omului însuşi. (…) omul regăseşte măreţia, demnitatea şi valoarea proprii umanităţii sale. În misterul Răscumpărării omul devine din nou «exprimat» şi, într-un fel, este din nou creat. (…) Omul care vrea să se înţeleagă pe sine însuşi până la capăt – numai după criterii şi măsuri imediate, parţiale, adesea superficiale, şi chiar aparente ale propriei fiinţe – trebuie, cu neliniştea şi incertitudinea sa şi chiar cu slăbiciunea şi păcătoşenia sa, cu viaţa şi moartea sa, să se apropie de Cristos. El trebuie, ca să spunem aşa, să intre în el cu toată fiinţa sa, trebuie «să-şi aproprieze» şi să asimileze toată realitatea Întrupării şi a Răscumpărării pentru a se regăsi pe sine însuşi” (nr. 10).

“Această unire a lui Cristos cu omul este în ea însăşi un mister, din care se naşte «omul nou», chemat să participe la viaţa lui Dumnezeu, creat din nou în Cristos la plinătatea harului şi a adevărului (…). Aceasta este forţa care îl transformă în interior pe om, ca principiu al unei vieţi noi care nu dispare şi nu trece, ci dăinuie pentru viaţa veşnică. (…) Această viaţă, promisă şi oferită fiecărui om de Tatăl în Isus Cristos, (…) este într-un fel împlinirea acelui «destin», pe care din veşnicie i l-a pregătit Dumnezeu. Acest «destin divin» devine cale, mai presus de toate enigmele, necunoscutele, sinuozităţile, curbele «destinului uman» în lumea temporală. De fapt, dacă toate acestea duc, chiar cu toată bogăţia vieţii temporale, prin necesitate inevitabilă, la frontiera morţii şi la ţinta distrugerii trupului uman, ne apare nouă Cristos dincolo de această ţintă: «Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine…, nu va muri în veci»” (nr. 18).

2. “Totus tuus”, încrederea în Maria Mama lui Dumnezeu

Viaţa Papei Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era “Totus tuus”, pentru binele Bisericii şi pentru cel al omului care este pe calea Bisericii (Redemptor hominis, nr. 14). Aceasta este “raison d’etre” a călătoriilor apostolice internaţionale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităţilor ecleziale, cu Cardinalii şi Episcopii, cu şefii celorlalte Biserici şi ai comunităţilor creştine, şefii celorlalte religii şi laicii. În acelaşi mod, acest lucru este adevărat pentru documentele scrise ale Papei şi relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu statele şi organizaţiile internaţionale. Convingerea profundă a valorii Conciliului al II-lea din Vatican – nu numai a necesităţii, ci şi a posibilităţii, din partea Bisericii, de a duce Evanghelia lui Cristos şi de a construi pe această bază experienţa Bisericii ca inspiraţie vibrantă şi stimulantă a viziunii şi a mecanismelor lumii moderne – a fost mereu convingerea Papei.

În anul 1989 a căzut “zidul din Berlin”, dar la nivel internaţional se putea simţi forţa distructivă a mecanismelor comerciale şi a intereselor particulare economice şi ideologice, tot mai anonime, care aduceau nedreptate şi marginalizare tuturor popoarelor – şi chiar anumitor grupuri sociale în ţările dezvoltate -, şi îndeosebi se putea percepe cum viaţa umană era subevaluată. În multele sale călătorii apostolice internaţionale în diferitele continente, Papa a exprimat Evanghelia lui Cristos şi preocuparea Bisericii. A scris asta în mod mai sistematic în enciclice: Laborem exercens, Sollicitudo rei socialis, Centesimus annus, de asemenea Evangelium vitae, Veritatis splendor, Fides et ratio, şi în enciclicele care tratau direct despre viaţa şi despre apostolatul Bisericii, cum suntDominum et vivificantem, Redemptoris missio, Ut unum sint, Ecclesia de Eucharistia.

3. Războiul din Irak şi “ofensiva de pace”

Uneori, ca în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite şi Irak, există o adevărată “ofensivă de pace”, nu numai pentru a salva vieţi umane, ci şi pentru a pune o stavilă creşterii urii şi a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizaţii, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. Avem deci discursul pentru noul an adresat Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun şi neuitata lună februarie 2002, cu seria de întâlniri ale Papei cu diplomaţi de “prima categorie”: J. Fischer (7 februarie), Tark Aziz (14 februarie), Kofi Annan (18 februarie), Tony Blair (22 februarie), Jose Maria Aznar şi trimisul lui Syyed Mohammad Khatami, conducătorul Republicii Islamice Iran (27 februarie), şi în sfârşit, pentru situaţia omeneşte insuportabilă, decizia de a-l trimite pe Cardinalul Etchegaray în misiune specială la Bagdad (15 februarie) şi pe cardinalul Pio Laghi la Washington (3-9 martie). Luna februarie a Papei s-a terminat cu întâlnirea Cardinalului J.L. Tauran cu cei 74 de ambasadori şi diplomaţi din toată lumea; ca secretar pentru raporturile cu statele, “ministrul de externe” al Sfântului Părinte, Cardinalul Tauran a adresat un apel pentru a evita războiul şi a amintit tot ceea ce Papa spusese în “ofensiva sa de pace”.

4. Jubileului anului 2000: o realitate istorică pentru a aminti venirea lui Isus din Nazaret

Misiunea din epoca Papei Ioan Paul al II-lea se concentra asupra pastoraţiei şi a vieţii Bisericii: vizitele ad limina ale Episcopilor din toată lumea, audienţele de miercuri şi întâlnirile duminicale cu credincioşii pentru rugăciunea Angelus, vizitele pastorale în parohiile romane. Totul avea loc pentru a promova proclamarea lui Cristos, pentru a apropia de noi persoana sa şi faptul că “cuvintele pe care Cristos le-a rostit în momentul de rămas-bun de la apostoli exprimă misterul istoriei omului, a fiecăruia şi a tuturor, misterul istoriei omenirii. Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh este o cufundare în Dumnezeul cel viu”, “în Cel «care este, care era şi care vine»”. “Botezul este începutul întâlnirii, al unităţii, al comuniunii, pentru care toată viaţa pământească este numai un prolog şi o introducere; împlinirea şi plinătatea aparţin veşniciei. «Trece figura acestei lumi». Deci trebuie să fim «în lumea lui Dumnezeu» pentru a ajunge la scop, pentru a ajunge la plinătatea vieţii şi a vocaţiei omului” (Cracovia, 10 iunie 1979).
“Tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le îndrăgea mai mult Papa Ioan Paul al II-lea: să facă să se înţeleagă cu claritate că privim la Cristos care vine; deci că acela care a venit este mult mai mult şi cel care vine, şi că în această perspectivă noi trăim credinţa îndreptaţi spre viitor. Din asta face parte faptul că apoi suntem cu adevărat capabili să reprezentăm mesajul credinţei din nou din perspectiva lui Cristos care vine” (Papa Benedict al XVI-lea, “Lumina lumii”).

Marele Jubileu de Răscumpărare, în anul 2000, nu era pentru Papa Ioan Paul al II-lea un “pretext” pentru acţiunea pastorală, ci în primul rând o realitate istorică ce ne amintea venirea lui Isus din Nazaret şi tot ceea ce a adus acest eveniment, adică Răscumpărare, Mărturia Iubirii lui Dumnezeu până la Cruce şi la Înviere, viaţa Bisericii de la începuturi, calea mântuirii realizată de Mântuitorul cu care El a introdus Biserica sa ca semn şi instrument de unitate internă cu Dumnezeu şi de unitate a întregii familii umane. Jubileul anului 2000 ne aminteşte de Ţara Sfântă, ţara lui Isus, şi de Roma, locul apostolatului succesorului lui Petru, legătura autenticităţii mesajului şi a unităţii comunităţii ecleziale. Acest mesaj a fost reformulat în scrisorile apostolice Tertio millennio adveniente şi Novo millennio ineunte. Însă pentru Papa, ceea ce conta mai mult era mulţumirea personală şi cea a întregii Biserici adusă Domnului nostru Isus şi întâlnirea în credinţă cu Acela care a iubit până la sfârşit, care ne-a mântuit şi rămâne un semn aşa de necesar într-o lume care este tot mai surdă şi caută să organizeze viaţa sa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, rătăcind astfel fără identitate şi fără semnificaţie.

5. Atenţia faţă de tineri şi semnificaţia Zilelor Mondiale ale Tineretului

Papa Ioan Paul al II-lea era obişnuit să evalueze rezultatele călătoriilor apostolice internaţionale împreună cu colaboratorii săi, pentru a înţelege ce a fost bine şi a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varşovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau şi veneau, beau bere sau coca-cola şi se întorceau. “Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente, a fost o schimbare de mentalitate în societate. Nu foloseşte a păstra «primele locuri». VIP-urile sunt mereu aşezate în acelaşi mod, dar «marginile» sunt importante şi merită atenţia noastră”. Trebuie notat că Papa nu folosea cuvântul “mulţime”: mereu a văzut şi a dat atenţie “oamenilor”. Era foarte atent la rolul laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii. Este destul de semnificativ că, atunci când încă era capelan universitar la Cracovia, a exploatat o scurtă perioadă de “relaxare politică” în anul 1957 pentru a organiza – în colaborare cu Arhiepiscopul Boleslaw Kominek de Wroclaw – un simpozion în oraş pentru peste 100 de studenţi universitari din toată Polonia (pentru prima dată de decenii!) chiar despre tema “Rolul laicilor în Biserică” (şi era cu nişte ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican!). După aceea, în timpul vacanţelor de vară, organiza exerciţii spirituale în casa Surorilor Ursuline ale Uniunii Romane la Bado Slaskie pentru un grup uşor mai restrâns decât participanţii la simpozionul de la Wroclaw, tocmai pentru a promova “formarea laicatului”.

Cu crearea Zilelor Mondiale ale Tineretului, Papa a dat sprijinul său diferitelor forme de activitate a laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii, dând astfel curs iniţiativelor semnificative care au avut loc, după câţiva ani, în timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea: desfăşurarea în Coreea, în septembrie 2010, a unui important congres pentru laicii catolici din Asia; întâlnirile Episcopilor africani, care îi încurajează pe laici să redescopere poziţii de responsabilitate în domeniile evanghelizării şi activităţii sociale şi în sfera educativă a Bisericii; prezenţa semnificativă a catolicilor laici în misiunea continentală din America Latină. Reparcurgând pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea subliniază schimbările generaţionale la scară mondială, şi ajunge la aceeaşi concluzie a predecesorului său, spunând că “timpurile s-au schimbat”. Generaţia de la sfârşitul anilor şaizeci, cu particularităţile sale, a venit şi a plecat. Între timp a venit o nouă generaţie, cu noi probleme. Şi cea succesivă, mai pragmatică, îmbătrâneşte. Astăzi trebuie să ne întrebăm: “Cum să ajungem la o lume care se ameninţă pe ea însăşi şi în care progresul devine un pericol? Oare nu trebuie din nou să încercăm să reîncepem de la Dumnezeu?” (Lumina lumii). Papa Benedict al XVI-lea lansează astfel un apel “pentru ca să apară o nouă generaţie de catolici, persoane reînnoite în interior care să se angajeze în activitatea politică fără complexe de inferioritate” (o idee adesea repetată de Papa, în concret în Mesajul pentru A 46-a Săptămână Socială a Catolicilor Italieni, 12 octombrie 2010). El continuă dorind o nouă generaţie de buni intelectuali şi oameni de ştiinţă, atenţi la faptul că “o perspectivă ştiinţifică devine în mod periculos îngustă, dacă ignoră dimensiunea etică şi religioasă a vieţii, aşa cum religia devine îngustă, dacă refuză contribuţia legitimă a ştiinţei la înţelegerea lumii din partea noastră” (Londra, St. Mary’s College, 17 septembrie 2010); Papa cere o “nouă generaţi de laici angajaţi, capabili să caute cu competenţă şi rigoare morală soluţii de dezvoltare durabilă” (7 septembrie 2008).

6. Simplitatea rugăciunii Papei Ioan Paul al II-lea

Când amintim ceea ce Ioan Paul al II-lea a realizat, “marile evenimente” se amestecă cu amintirea momentelor simple de rugăciune, care au fost izvor de uimire şi pentru colaboratorii săi. Voi menţiona numai două, referitoare la două momente diferite din viaţa lui. În anii şaizeci, eram capelanul studenţilor la Universitatea Catolică din Lublin. La începutul anului academic, Cardinalul de atunci de Cracovia a venit pentru a participa la Liturghie în biserica universitară şi la inaugurarea oficială a marii săli, şi pentru prânz. După aceasta, Cardinalul era gata să se întoarcă la Cracovia. Rectorul Universităţii, părintele Krapiec, îl însoţea la maşină, dar s-a oprit să vorbească cu un alt oaspete, şi când au ajuns la maşină Cardinalul “dispăruse”! Cele zece secunde de aşteptare au părut zece secole. Rectorul, obişnuit să aibă totul sub control, nu ştia unde a putut să plece. M-a întrebat: “Unde este Wojtyla? Cardinalul a dispărut! Unde este?” Cu un zâmbet un pic batjocoritor, mi-am luat timp înainte de a-i răspunde, aşa ca să-l iau un pic în râs. Apoi i-am spus: “Probabil a mers în biserică”. Am mers acolo şi efectiv l-am găsit pe Cardinal îngenuncheat în rugăciune în faţa lui Via Crucis.

Cealaltă amintire dăinuie din 1999, în timpul celei de-a şaptea călătorii apostolice în Polonia. A durat 13 zile, cu 22 de etape în program, din nordul până în sudul ţării. Un program cu mult peste posibilităţile fizice ale Papei. Într-una din acele zile, programul prevedea binecuvântarea Sanctuarului din Lichen, Liturghia la Bydgoszcz, apoi o întâlnire cu universitarii, liturgia Preasfintei Inimi, în legătură cu beatificarea părintelui Frelichowski într-un alt oraş, la Torun, apoi întoarcerea la Lichen pentru noapte. O zi foarte încărcată! După cină, însoţitorii Papei au mers imediat la culcare, însă Papa s-a închis în capelă pentru un moment de rugăciune foarte lung. Am rămas singuri în trei: Episcopul Chrapek, responsabil cu planificarea vizitei pentru episcopat; eu, ca “asistent”, şi vestitul Camillo Cibin, responsabilul siguranţei vaticane. La sfârşit Papa a ieşit din capelă pentru a merge în dormitorul său. Cibin mi-a spus: “Părinte Andrei, daţi-mi un scaun. Dar unul tare, de lemn, nu tapiţat, două ceşti de cafea, cafea tare, şi un măr”. Asta trebuia să îl ajute să petreacă toată noaptea în faţa uşii DORMITORULUI Papei, care nu era complet închisă, pentru a se asigura că Pontiful – nu numai obosit, ci şi destul de în vârstă – respiră normal, sau în caz că ar avea nevoie de ajutor. Sfinţenia personală a Papei era ceva care se afla dincolo şi mai presus de stima de care se bucura printre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, acest lucru este destul de semnificativ.

7. Testamentul Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea ştia bine că experimentăm un moment istoric foarte complicat, că Succesorul lui Petru are datoria de a întări în credinţă, dar era la fel de conştient de faptul că aspectul cel mai important era încrederea în Dumnezeu. Testamentul pe care l-a scris în anul 1979, şi pe care îl modifica în fiecare an, în timpul exerciţiilor spirituale, ne dă o mărturie importantă despre asta. Între 24 februarie – 1 martie a scris: “24.II – 1.III.1980. Şi în timpul acestor exerciţii spirituale am reflectat asupra adevărului Preoţiei lui Cristos în perspectiva acelei Treceri care pentru fiecare dintre noi este momentul propriei morţi. Semn elocvent (adăugat deasupra: decisiv) al plecării din această lume – pentru a ne naşte pentru cealaltă, pentru lumea viitoare – este Învierea lui Cristos. (…) Timpurile, în care trăim, sunt în mod inexprimabil dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, dovadă caracteristică a acestor timpuri, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstori. În unele ţări (ca de exemplu în ţara despre care am citit în timpul exerciţiilor spirituale), Biserica se află într-o aşa perioadă de persecuţie, încât nu este inferioară celor din primele secole, ba chiar le depăşeşte prin gradul de cruzime şi de ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Şi în afară de asta, atâtea persoane dispar în mod nevinovat, chiar şi în această ţară în care trăim…

Doresc încă o dată să mă încredinţez total harului Domnului. El însuşi va decide când şi cum trebuie să termin viaţa mea pământească şi slujirea pastorală. În viaţă şi în moarte Totus tuus prin intermediul Neprihănitei. Acceptând deja acum această moarte, sper ca Isus Cristos să-mi dea harul pentru ultima trecere, adică Paştele [meu]. Sper şi ca să o facă utilă pentru această cauză mai importantă căreia încerc să-i slujesc: mântuirea oamenilor, salvgardarea familiei umane, şi în ea a tuturor naţiunilor şi popoarelor (între ele inima se îndreaptă în mod deosebit spre patria mea pământească), utilă pentru persoanele pe care în mod deosebit mi le-a încredinţat, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu însuşi.”

La 5 martie 1982 a adăugat: “Atentatul la viaţa mea, la 13.V.1981, într-un fel a confirmat exactitatea cuvintelor scrise în perioada exerciţiilor spirituale din 1980 (24.II – 1.III). Cu atât mai profund simt că sunt total în mâinile lui Dumnezeu – şi rămân încontinuu la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă lui în Neprihănita sa Mamă (Totus tuus).”

Şi la 17 martie din Anul jubiliar 2000, la nr. 3: “Ca în fiecare an în timpul exerciţiilor spirituale, am citit testamentul meu din 6.III.1979. Continui să menţin dispoziţiile conţinute în el. Ceea ce pe atunci, şi apoi în timpul următoarelor exerciţii spirituale a fost adăugat constituie o reflexie a situaţiei generale dificile şi tensionate, care a marcat cei optzeci de ani. Din toamna anului 1989 această situaţie s-a schimbat. Ultimul deceniu din secolul trecut a fost liber de tensiunile precedente; asta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme şi dificultăţi. În mod deosebit laudă să fie Providenţei Divine pentru aceasta, că perioada aşa-numitului «război rece» s-a terminat fără violentul conflict nuclear, al cărui pericol apăsa asupra lumii în perioada precedentă” (cuvinte subliniate de Papa însuşi).

8. Un aspect esenţial al noului fericit: “Dumnezeu este baza tuturor eforturilor noastre”

Şi acesta este un aspect esenţial dacă dorim să înţelegem mai profund personalitatea noului fericit al Bisericii, Karol Wojtyla – Papa Ioan Paul al II-lea. Baza tuturor eforturilor din viaţa noastră este în Dumnezeu. Suntem acoperiţi de iubirea divină, de rezultatele Răscumpărării şi Mântuirii, dar trebuie să-i ajutăm pe oameni să devină profund înrădăcinaţi în Dumnezeu însuşi; trebuie să facem tot posibilul pentru a promova atitudini pastorale şi sociale înrădăcinate în realitatea lui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare, timp şi capacitatea de a vedea orice lucru prin ochii lui Dumnezeu.

Ultimul, scurt pelerinaj al Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, mai specific în “mica lui patrie”, la Cracovia, Wadowice şi la Via Crucis (din Kalwaria Zebrzydowska), a arătat o determinare, dar şi o acuitate spirituală “în procesul de maturizare în timp”, aşa încât toată omenirea, mai ales comunitatea eclezială şi creştină, să poată înţelege mai deplin câteva din aspectele fundamentale ale credinţei. De la începutul pontificatului său, în anul 1978, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit des în omiliile sale despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a devenit tema celei de-a doua enciclice, Dives in misericordia, în anul 1980. Era conştient de faptul că moderna cultură şi limbajul ei nu au un loc pentru milostivire, tratând-o ca pe ceva straniu; încearcă să înscrie totul în categoriile dreptăţii şi legii, dar asta nu e suficient, pentru că nu este realitatea lui Dumnezeu.

9. A încredinţa lumea Milostivirii Divine

După aceea, Papa a făcut câţiva paşi pentru a încheia procesul de beatificare a sorei Faustina Kowalska, şi canonizarea ei (2000). Întreaga comunitate eclezială a fost condusă să simtă apropierea acestei persoane aşa de intim legată de mesajul Milostivirii; acest lucru a favorizat dezvoltarea temei din partea Papei Ioan Paul al II-lea, arătând realitatea Milostivirii Divine în multele contexte mondiale, în diferite continente, ale omenirii de astăzi.

În sfârşit, în august 2002, la Lagiewniki, unde a trăit şi a murit sora Faustina, Papa Ioan Paul al II-lea a încredinţat lumea Milostivirii Divine, încrederii nelimitate în Dumnezeul Milostiv, unicului care a fost izvor de inspiraţie, dar şi de forţă pentru slujirea lui ca succesor al lui Petru. “Duhul Sfânt, Mângâietor şi Duh al Adevărului, ne conduce pe căile Milostivirii Divine. El, convingând lumea «cât priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” (In 16,8), în acelaşi timp revelează plinătatea mântuirii în Cristos. Pe de o parte Duhul Sfânt ne permite, prin crucea lui Cristos, să recunoaştem păcatul, orice păcat, în întreaga dimensiune a răului, pe care în sine îl conţine şi îl ascunde. Pe de altă parte Duhul Sfânt ne permite, tot prin crucea lui Cristos, să vedem păcatul în lumina lui mysterium pietatis, adică a iubirii milostive şi indulgente a lui Dumnezeu (cf. Dominum et vivificantem, 32). Şi astfel «convingerea cu privire la păcat” devine în acelaşi timp o convingere că păcatul poate să fie iertat şi omul poate din nou să corespundă demnităţii de fiu preaiubit al lui Dumnezeu. De fapt, Crucea «este cea mai profundă aplecare a divinităţii asupra omului [...]. Crucea este ca o atingere a iubirii veşnice asupra rănilor cele mai dureroase ale existenţei pământeşti a omului” (Dives in misericordia, 8). Acest adevăr va fi mereu amintit de piatra unghiulară a acestui Sanctuar, luată din muntele Calvar, într-un fel de dedesubtul crucii pe care Isus Cristos a învins păcatul şi moartea. (…). Câtă nevoie de milostivirea lui Dumnezeu are lumea de astăzi! În toate continentele, din adâncul suferinţei umane, pare să se înalţe invocarea milostivirii. Acolo unde domină ura şi setea de răzbunare, acolo unde războiul aduce durerea şi moartea nevinovaţilor este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli minţile şi inimile şi a face să apară pacea. Acolo unde dispare respectul faţă de viaţa şi demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la lumina căreia se manifestă valoarea inexprimabilă a oricărei fiinţe umane. Este nevoie de milostivire pentru a face în aşa fel încât orice nedreptate în lume să-şi aibă sfârşitul ei în strălucirea adevărului. De aceea astăzi, în acest Sanctuar, vreau în mod solemn să încredinţez lumea Milostivirii Divine. Fac asta cu dorinţa arzătoare ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu, proclamat aici prin Sfânta Faustina, să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să le umple inimile de speranţă. Acest mesaj să se răspândească din acest loc în întreaga noastră ţară iubită şi în lume. Să se împlinească promisiunea trainică a Domnului Isus: de aici trebuie să iasă «scânteia care va pregăti lumea pentru ultima lui venire»” (Omilia la Lagiewniki, 17 august 2002).

În felul acesta, ultimele luni de viaţă ale Papei Ioan Paul al II-lea, caracterizate de suferinţă, duc la împlinire pontificatul său.