Publicăm în continuare un extras din micul volum de Girolamo Pira, Il Beato Giovanni Duns Scoto. Dottore dell'Immacolata (Elledici-Velr, decembrie 2010).
Unul din cele mai importante puncte doctrinale şi cele mai cunoscute din învăţătura lui Scotus, alături de celălalt despre Neprihănita Zămislire a Mariei, se referă la aşa-numitul "Primatul absolut al lui Cristos". Dată fiind marea sa importanţă, ni se pare oportun să-l prezentăm înainte de învăţătura lui despre Sfânta Fecioară, deoarece aceasta din urmă poate să fie înţeleasă în mod corespunzător numai în lumina a ceea Scotus învaţă cu privire la Cristos.
Printre mulţi teologi din secolele XII-XIII, ca Roberto Grossatesta, sfântul Toma de Aquino şi sfântul Bonaventura, era destul de răspândită o întrebare: Cristos s-ar fi întrupat şi fără păcatul lui Adam? Adică se punea întrebarea dacă Întruparea a avut loc într-adevăr numai din cauza păcatului strămoşesc, pentru a răscumpăra omenirea de păcat, sau exista posibilitatea ca Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, să se întrupeze, eventual pentru alte motive.
Însă această întrebare rămânea numai o "curiozitate" sau o ipoteză de lucru, o posibilitate frumoasă, la care nu se reuşea să se dea un răspuns sigur. De aceea existau diferite opinii în această privinţă.
Pentru fericitul Ioan Duns Scotus, în schimb, lucrul era foarte diferit. El, prin studiul foarte aprofundat al Revelaţiei, şi ţinând cont şi de exigenţele raţiunii, şi-a dat seama că aceea nu era numai o ipoteză curioasă şi inutilă, ci o realitate de fapt, o certitudine care are confirmare deplină fie în Sfânta Scriptură, fie în Tradiţie; şi pe această certitudine el a construit mare parte din sistemul său teologic. Pentru Scotus, în lucrările sale, aceasta devine numai o întrebare "pentru a se înţelege". Dar să vedem cum foloseşte Doctorul nostru această minunată descoperire.
Adevăratul raţionament care stă la baza gândirii Fericitului o putem rezuma în următorul mod.
Conform fericitului Ioan Duns Scotus, toată creaţia, orice fiinţă care aparţine regnului mineral, vegetal sau animal, este ceva care putea şi să nu existe. Dumnezeu nu era obligat să creeze universul cu tot ceea ce este în el, aşa cum nu era obligat să-l creeze pe om sau chiar să se întrupeze în Isus Cristos. Totul depinde numai de voinţa lui infinită, absolut liberă: "Cauza creaţiei - spune Scotus - este tocmai această voinţă a lui Dumnezeu prin care vrea acest efect şi-l produce în acest moment". Pentru acest motiv, spune Doctorul nostru, ar fi absurd să ne punem întrebări despre motivul pentru care Dumnezeu a voit această lume şi nu alta. Totuşi de un singur lucru putem să fim absolut siguri, spune el, adică faptul că Dumnezeu vrea totul într-un mod "suprem raţional". Tot ceea ce este creat răspunde la o logică şi la o ordine pe care numai înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu putea să i-o dea. Acum noi putem deja să înţelegem această ordine cu puterile noastre intelectuale, cu raţionamentul nostru, chiar dacă numai în minimă parte. Pentru a merge mai departe şi a şti mai mult despre Dumnezeu şi despre proiectele sale, este nevoie ca însuşi Dumnezeu să se facă cunoscut şi să ne instruiască; şi asta e tocmai ceea ce se întâmplă în Revelaţie, şi înainte de toate în Sfânta Scriptură. Dumnezeu ni se revelează ca Unul şi Întreit şi ca Iubire prin esenţă; ne face cunoscut misterul mântuirii; ne face cunoscut în Fiul său Isus Cristos şi ne face să ştim că "în El [Cristos] au fost create toate lucrurile, în cer şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute [...], toate au fost create prin El şi pentru El" (cf. Col 1,15-17). Asupra acestor puncte apare foarte clar că atât Evanghelia lui Ioan cât şi scrisorile sfântului Paul au o influenţă deosebită asupra lui Duns Scotus.
Atunci când creatura inteligentă, continuă Scotus, în căutarea sa se lasă luminată şi de toate aceste adevăruri precum şi de legile raţionamentului filozofic, atunci ea descoperă tot mai mult minunăţiile lui Dumnezeu în creaţie, îl cunoaşte tot mai bine pe însuşi Dumnezeu şi este în stare să-l şi iubească din toată inima şi cu toate puterile.
În afară de asta, în felul acesta, putem învăţa că Dumnezeu, iubire supremă, a creat orice fiinţă inteligentă numai cu scopul de a o face părtaşă, în mod liber, de această bunătate a Sa infinită. Fiecare fiinţă umană este iubită de Dumnezeu şi este în acelaşi timp destinată să răsplătească această iubire nu numai pe acest pământ, ci şi mai ales în gloria veşnică. Adică este chemată să fie părtaşă de această iubire veşnică şi beatifică a lui Dumnezeu, spune Scotus, în calitate de "co-amant": împreună cu Treimea însăşi, cu Cristos, cu îngerii şi ceilalţi sfinţi. Deci, noi toţi existăm pentru acest scop: pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi pentru a ne bucura de această iubire.
În practică, în această realitate concretă în care trăim, Dumnezeu - explică fericitul Ioan - creându-ne, a voit să fie ordonat totul în mod ierarhic, aşa încât să depindă unul de celălalt şi fiecare să poată fi ajutor pentru celălalt. Lumea a fost creată pentru om şi fiecare om este legată de celălalt de legătura carităţii reciproce. Apoi întreaga omenire este legată de Cristos cu legătura iubirii şi a harului, prin intermediul Mamei sale Preasfinte şi Neprihănite.
Isus este la apogeu, ca acela care poate să-l iubească pe Dumnezeu în cel mai mare grad şi intensitate posibilă condiţiei sale de om-Dumnezeu.
În schimb, a doua creatură, capabilă de o iubire deosebit de singulară pentru că este perfecţionată de harul lui Dumnezeu (plină de har), deşi în mod natural inferioară lui Cristos, este Fecioara Neprihănită. Cristos este pentru omenire "cale, adevăr şi viaţă", Răscumpărător şi Mântuitor, primul născut, model, călăuză. "Dumnezeu - spune Fericitul - vrea lumea pentru omul destinat la glorie şi dintre aceştia primul este Cristos".
Aşadar, conform teologiei fericitului Ioan Duns Scotus, Cristos constituie apogeul şi culmea creaţiei, fiinţa cea mai perfectă voită de Dumnezeu şi cel care mai mult decât orice altă creatură este capabil să-l iubească pe Dumnezeu în grad suprem. "Primatul" lui Cristos constă în această superioritate a sa de perfecţiune şi de excelenţă faţă de orice altă realitate creată. Şi este numită "absolută" datorită faptului că însăşi esenţa Sa nu depinde de cea a altor creaturi şi nu este motivată în mod primar de vreo necesitate a lor. Cuvântul Întrupat, Isus Cristos, are o valoare în sine, chiar făcând abstracţie de existenţa oricărei fiinţe sau de orice condiţie a creaţiei, fie ea şi păcatul strămoşesc.
Ca să înţelegem, conform lui Scotus, Cristos, aşa cum îl cunoaştem din Revelaţie, are o astfel de valoare, aduce aşa de multă glorie lui Dumnezeu şi-l poate iubi pe Dumnezeu într-o măsură aşa de înaltă, încât are motiv de a exista, chiar dacă n-ar exista nici o altă creatură şi chiar dacă n-ar fi existat nici un păcat.
De aceea, situaţia de păcat, în care omenirea se află din cauza lui Adam, nu face altceva decât să adauge ceva nou la Întruparea lui Cristos. Adică face în aşa fel încât să fie şi răscumpărătoare. "Cristos - spune Scotus - de fapt a venit nu numai pentru Răscumpărare, pentru că gloria sa [a lui Cristos] singură depăşeşte infinit toată gloria Fericiţilor reuniţi".
"Primatul voinţei scoate în evidenţă că Dumnezeu este înainte de toate caritate. Această caritate, această iubire, Duns Scotus ţine cont de ea atunci când vrea să conducă teologia spre o îmbrăcăminte unică, adică spre teologia practică. După gândirea lui, Dumnezeu fiind "în mod formal iubire şi în mod formal caritate", comunică razele bunătăţii sale şi ale iubirii sale cu liberalitate foarte mare în afara sa. Şi în realitate, din iubire Dumnezeu "ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa în iubire, predestinându-ne să fim copiii săi adoptivi prin Isus Cristos" (cf. Ef 1,3-4). Discipol fidel al sfântului Francisc de Assisi, fericitul Ioan a contemplat şi a predicat în mod asiduu întruparea şi pătimirea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu" (Benedict al XVI-lea, scrisoarea apostolică Laetare Colonia).
(După Zenit, 22 decembrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial