RUGĂCIUNEA ÎN ISTORIE

Poate să supere sau să indispună pe unii, dar de fiecare dată când izbucnește un război, succesorul lui Petru, papa, invită la rugăciune cu insistență pentru ca să se deschidă căile păcii, ale dialogului și, deci, ale reconcilierii; episcopi și păstori ai altor confesiuni invită și ei la rugăciune; creștini de toate vârstele, bărbați și femei din toate colțurile lumii se adresează Dumnezeului lor, Tatăl tuturor, printr-o suferită implorare. Rit inutil? Refugiu tranchilizant pentru conștiință? Nu, tocmai rugăciunea este elocința credinței lor: dacă nu ar fi rugăciunea – această îndreptare spre Dumnezeu cu apelativul tu – nu ar exista nici credința, care înseamnă încredere a pusă în Dumnezeu, adeziune față de Domnul cel viu. Pentru creștin este tocmai rugăciunea acțiunea prin excelență, opera de îndeplinit, practica, acțiunea eficace în istorie. Atunci când se trăiesc ceasuri de război, fiecare măsoară înainte de toate neputința, incapacitatea să înțeleagă cu claritate motivele înseși ale unui conflict. Dar tocmai măsurând propria neputință creștinul se adresează Domnului: nu pentru a invoca soluții magice, nu pentru a se simți sustras angajării și responsabilității, nu pentru a fi scutit de istorie, ci pentru că credința lui în Domnul istoriei îl poartă să mijlocească.
Acum, a mijloci înseamnă a face un pas între, a se mișca între două realități, a introduce într-o situație negativă elemente capabile să o schimbe: înseamnă a deveni solidari cu cel care se află în nevoie, dând din interior ajutorul posibil, înseamnă mai ales a face voința Domnului care este totdeauna voință de iertare, de pace, de viață plină. Isus a spus: Dacă voi, care sunteți răi, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer! (Lc 11, 13). Iată lucru bun pe care creștinii îl cer în rugăciune: Duhul Sfânt acționează în inimile și mințile oamenilor și trimite gânduri și proiecte de pace. Iată ce anume creștinii sunt siguri că obțin, pentru că Isus a promis… Atunci această rugăciune devine eficace în istorie, o rugăciune capabilă să adune urletele victimelor, strigătele care invocă dreptate. Această rugăciune se face vocea întregului sânge vărsat, de la cel al lui Abel cel drept până la cel al săracilor, al kosovarilor fără apărare, albanezi sau sârbi, victimele unei violențe și al unui război decis de alții pe spatele lor, un război din care nu pot ieși învingători ci numai învinși: bărbați și femei desfigurați pentru câteva generații de brutalitatea violenței ființei umane asupra omului.

Rugăciunea este o componentă esențială a istoriei pentru că strigătul săracilor și al victimelor care urcă la Dumnezeu cerând dreptate și pace nu se pierde, așa cum a spus Isus: Dumnezeu nu va face oare dreptate celor aleși ai săi care strigă la el zi și noapte? (Lc 18, 7). Cine crede că rugăciunea este o evaziune din istorie, o reducere la preț scăzut, demonstrează că nu cunoaște așteptarea, speranța și trăiește succesiunea evenimentelor ca un veșnic continuum în care domnește fatalismul și lectura cinică a realității. Atunci când succesorul lui Petru cere Bisericii să se roage, îi cere să fie coerentă ca niciodată cu propria-i credință, să stea în istorie cu armele ce îi sunt proprii, armele mântuitoare ale mijlocirii, îi cere să stea în lume fără a fi lumească, să asume un comportament inspirat din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cum spune Psalmistul: Ascult Cuvântul Domnului. Dumnezeu vorbește despre pace poporului său, credincioșilor săi, pentru ca să nu se reîntoarcă la nebunia lor (Ps 85, 9).

Fără rugăciune, există numai o vagă apartenență la creștinism, nu există credință autentică ci numai ideologie, nu există speranță ci numai autosuficiență, nu există caritate ci numai frenezia protagonismului filantropic. Da, și atunci când aparențele par să afirme contrariul, rugăciunea – dialog cu Dumnezeul care mântuiește – va salva lumea.
ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.121-123
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian