CRISTOS IUBEȘTE COPILĂRIA: Leon cel Mare, Predici, 37, 2-3

Atunci când splendoarea noii stele i-a condus pe magi să-l adore pe Isus, ei nu l-au văzut poruncind diavolilor, vindecând morții, redând vederea celor orbi, celor șchiopi vigoarea picioarelor sau celor muți cuvântul: l-au văzut ca un copil tăcut, liniștit, abandonat în întregime grijilor mamei: în el nu apărea nici un semn al puterii, ci se revela marea minune a umilinței. Aspectul însuși al sfintei copilării, la care se adaptase Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, punea în fața ochilor ceea ce într-o zi El va predica urechilor, și ceea ce încă sunetul vocii nu vestea, deja efectul vederii învăța. Într-adevăr, întreaga acțiune victorioasă a Răscumpărătorului, care l-a învins pe diavol și lumea, a început cu umilință și se împlinește în umilință. El a început zilele lui, de el însuși predispuse, în persecuție, și în persecuție i-a sfârșit; nu lipsește infantului suportarea suferințelor, nici viitorului suferind blândețea infantilă, pentru că Unul Născut al lui Dumnezeu, umilind maiestatea Lui, a acceptat să se nască ca om și să fie ucis de oameni.
Astfel, deci, Atotputernicul Dumnezeu a făcut bună, cu privilegiul umilinței lui, cauza noastră deja pierdută; El a distrus moartea cu autorul morții, mai precis nu sustrăgându-se de la tot ceea ce persecutorii îl supuseseră, ci tolerând cu blândețe și suavitate, din ascultare față de Tatăl, cruzimea celor care l-au chinuit. Cât este convenabil, deci, să fim umili, cât este de bine să fim răbdători și noi, iar atunci când întâlnim vreo suferință trebuie să o suportăm pentru bunul nostru merit! Cine se va lăuda că are inima castă sau este curat de păcat? (Prov 20, 9). Sf. Ioan spune: Dacă spunem că nu am păcătuit, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi (1 In 1, 8); Cine se va afla lipsit de păcat astfel ca în el dreptatea să nu aibă nimic să condamne, nici mila să ierte?
 De aceea, întreaga înțelepciune a vieții creștine, dragilor, nu constă în multe vorbe goale, nici în dispute subtile și nici în dorința de laudă și glorie, ci în umilință adevărată, voită, pe care Domnul Isus Cristos a ales-o, din sânul mamei până la supliciul crucii, preferând-o oricărui prestigiu, și pe care ne-a învățat-o nouă. Atunci când discipolii discutau între ei, așa cum spune evanghelistul, cine este cel mai mare dintre ei în împărăția cerurilor, El a chemat un copil, l-a pus în mijlocul lor și a spus: Adevăr vă spun: dacă nu veți deveni ca și copii nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18, 1; Mc 9, 33-37; Lc 9, 44-48). Cristos iubește copilăria, pe care la început a acceptat-o în inimă și în trup. Cristos iubește copilăria, spre care orientează comportamentul celor adulți și face ca oamenii să o îmbrățișeze în bătrânețea lor. După exemplul lui, El îi umilește pe cei pe care, apoi, îi înalță în Împărăția Lui veșnică.