Grigore din Nazianz, Predica 45, 7-9

Dumnezeu îl creează pe om. I-a trupul materiei pe care îl făcuse în precedență și depune în el suflul vieții, extrăgându-l din sine însuși: acest suflu - așa cum spune Scriptura - este suflet inteligent și imaginea lui Dumnezeu... Domnul așază omul pe pământ ca paznic al creației vizibile și îl introduce în misterele duhului; îl pune ca rege asupra a tot ceea ce există pe pământ, dar supus al împărăției cerurilor... Omul însă nu a ascultat de porunca ce îi fusese dată și, datorită răutății lui, a fost îndepărtat de pomul vieții, alungat din paradis și separat de Dumnezeu... Starea lui cerea de acum un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu și un ajutor mai mare i-a fost dat.
Acest ajutor a fost Cuvântul însuși al lui Dumnezeu: Cel care există înaintea veacurilor, invizibilul, incomprehensibilul, incorporalul, principiul care se naște dintru început, semnul imobil, imaginea perfectă, cuvântul definitiv al Tatălui. Și iată: el se îndreaptă spre propria imagine și, din iubire față de trup, se îmbracă cu acest trup; din iubire față de suflet, se coboară împletind persoana lui divină cu un suflet inteligent. El, Cuvântul, vrea să purifice, grație identificării totale pe acela cu care se asimilează, făcându-se în totul adevărat om, în afară de păcat. Zămislit din Fecioară, deja purificată în precedență în trup și suflet prin opera Duhului, Cuvântul se naște Dumnezeu și după asumarea trupului. El este unul prin fuziunea pe care o împlinește în sine a celor două realități opuse, trupul și duhul: unul divinizează, celălalt este divinizat.
O, fuziune nemaiauzită, o întrepătrundere paradoxală! Cel care este, vine în timp; necreatul se face obiect al creației. Cel care nu are dimensiuni intră în timp și în spațiu și un suflet spiritual se face mijlocitor între divinitate și greutatea trupească. Cel care îmbogățește, se face sărac și cerșește trupul meu, pentru ca eu să fiu îmbogățit de divinitatea Lui. El, care este plinătatea, se golește, se dezbracă pentru puțin timp de gloria Lui, pentru ca eu să pot fi părtaș al plinătății Lui.
Câtă bogăție de îndurare! Ce mare mister mă învăluie! Am fost făcut părtaș de imaginea lui Dumnezeu și nu am știu să-l păstrez: acum Dumnezeu se face părtaș în trupul meu, atât pentru a salva imaginea pe care mi-a dat-o, cât și pentru a face nemuritor trupul meu. Intră în comuniune cu noi, într-un fel nou, încă și mai profundă decât prima dată: cu cel cu care o vreme împărtășise binele, acum împărtășește răul; această din urmă comuniune este și mai demnă de Dumnezeu și, pentru cel care are minte, încă și mai sublimă.