Maxim Mărturisitorul, Capitole teologice, 1,8-13

Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat în trup odată pentru totdeauna. Dar, în cei care doresc, El vrea să renască continuu în duh, pentru că El iubește oamenii. Astfel, devine din nou copil și se formează în acești oameni odată cu progresul lor în virtute. Cuvântul se manifestă în măsura în care știe că poate fi primit de cel care-l primește: nu limitează manifestarea gloriei lui din gelozie, ci măsoară intensitatea darului lui după dorința celui ce dorește să-L vadă. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă totdeauna, după dispozițiile celui care-l primește: totuși, datorită imensității misterului, El rămâne invizibil pentru toți. Din acest motiv Apostolul, pătrunzând cu acuitate puterea misterului, spune: Isus Cristos este același, ieri, astăzi și în veacuri (Ev 13, 8): el demonstra astfel că a înțeles bine perena noutate a misterului și intuia că inteligența nu va putea niciodată să o posede ca pe un lucru învechit.

Cristos Dumnezeu se naște în timp și se face om asumând un trup omenesc dotat cu suflet inteligent: se naște în timp, El care a făcut să existe toate din nimic... Și iată că într-o zi strălucește din Orient o stea și îi conduce pe magi la locul întrupării Cuvântului. O realitate creată indica astfel în mod mistic pe cel care se află dincolo de orice percepție sensibilă, cel care depășește cuvintele legii și ale profeților, cel care conduce neamurile spre strălucitoarea lumină a cunoașterii.
Într-adevăr, cuvântul legi și al profeților conduce la cunoașterea Cuvântului întrupat, ca o stea care, înțeles cu devoțiune, îi conduce pe cei chemați de puterea harului, adică pe cei aleși după planul lui Dumnezeu (Rom 8, 28).
Astfel, Dumnezeu se face în totalitate om și, asumându-l pe acesta, nu refuză nimic din ceea ce este propriu naturii umane, în afara păcatului, care, pe de altă parte, nu aparține părții lui esențiale... Dumnezeu face din sine însuși remediul naturii umane și îl reconduce - prin divinitatea pe care o așază în el - la intensitatea harului ce îi fusese dat dintr-u început. Șarpele a pus veninul răutății lui în pomul cunoașterii și a determinat astfel ruina neamului omenesc, care îi va gusta roadele; la fel, atunci când cel Rău a voit să devore trupul Domnului, prin puterea divinității care era în El, la rândul lui și-a găsit ruina.
O, imens mister al întrupării lui Dumnezeu! O, veșnic mister!... Cum poate Cuvântul să fie în mod substanțial în trup ca persoană și, în același timp - totdeauna ca persoană și în mod substanțial - să fie cu totul în Tatăl? Cum poate Cuvântul să fie într-o vreme cu adevărat Dumnezeu prin natură și să se facă, prin natură, cu adevărat om? Și toate acestea fără a refuza absolut nici natura divină, după care este Dumnezeu, nici natura noastră, după care s-a făcut om? Numai credința poate să îmbrățișeze aceste mistere, credința care este fundamentul a tot cee ce depășește ceea ce putem înțelege și a tot ceea ce putem pronunța.