De ce sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie?

Oricât ni s-ar părea de ciudat, sărbătoarea Crăciunului - naşterea lui Isus - a fost ignorată de creştinii din primele trei veacuri. În primul rând, evangheliştii nu menţionează data exactă a naşterii Mântuitorului. Din aluziile lui Luca (cf. 2,8) se poate deduce că „evenimentul” a avut loc în anotimpul cald din Palestina, undeva între aprilie şi noiembrie, dată fiind prezenţa păstorilor pe câmp la miez de noapte. Mai multe variante au fost propuse până în anul 325, data Sinodului de la Niceea, variante susţinute pe analogii interpretative. De pildă, un „computus pascal” din 243 menţionează data de 28 martie. De ce? Autorul glosează pe marginea Genezei, unde se spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele două „jumătăţi” fiind egale. „Lumina” este egală cu „întunericul” la echinoxul de primăvară, după calendarul roman, adică la 25 martie. Soarele, tot după relatarea din Geneză, a fost creat în ziua a patra, fapt care situează naşterea lui Isus pe 28 martie (întrucât Isus, după sugestia din Malachia 4,2, este „Soarele dreptăţii”). Alte surse antice menţionează datele de 2 aprilie, 19 aprilie, 20 mai. Iulius Africanul, într-un pasaj din Cronografie, propune ziua de 25 decembrie, plecând de la premisa că 25 martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire).


Oricum ar sta lucrurile, cert este că, în primele secole, creştinii n-au avut o sărbătoare specială dedicată naşterii Mântuitorului, Întrupării. Pentru creştini, adevărata naştere este naşterea cerească. Marea, unica sărbătoare a începuturilor Bisericii rămâne Paştele, altfel spus, comemorarea răstignirii, morţii şi Învierii. Teologia răscumpărării prin jertfă avea să atragă după ea, precum un magnet sacru, şi teologia Întrupării, a manifestării lui Dumnezeu printre oameni. Aici însă lucrurile au fost de la bun început complicate. Ne lovim de una din problemele cristologice cele mai spinoase, abordată cu precauţie chiar şi de un teolog de talia lui Karl Rahner: când şi cum s-a maturizat în Isus certitudinea că El este Fiul unic al lui Dumnezeu? Unii admiteau că dumnezeirea lui Isus nu s-a manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezului săvârşit în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul (epifania). Alt curent, ulterior considerat ortodox, suprapunea momentul îndumnezeirii cu cel al naşterii/Întrupării.

Prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus, la Alexandria, se află în Stromatele lui Clement (I,21,146,1). La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că, pentru Basilide şi discipolii săi, venirea în trup a lui Isus, încarnarea efectivă nu joacă un rol important în mântuire, aceasta fiind socotită ca rezultatul unui proces pur spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6 ianuarie epiphaneia, manifestarea lui Cristos în lumea pământească, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era vorba despre naşterea lui Isus din Maria Fecioară. Gnosticii au ales data respectivă din motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie al lui Dionysos, fie al lui Eon, cel născut din fecioara Core, fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se spune, apele Nilului primeau o putere miraculoasă extraordinară de la aceste zeităţi. Deşi întemeiată de eretici, sărbătoarea Epifaniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea bisericilor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la comemorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui, venirea magilor şi nunta de la Cana. Prin urmare, până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, laolaltă cu data epifaniei.

Disputele cristologice stârnite în jurul arianismului şi oficializarea politică a creştinismului au avut repercusiuni şi asupra calendarului bisericesc. Aniversarea naşterii lui Isus pe 25 decembrie apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de către creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arie, la Sinodul de la Niceea. Anatemizând arianismul, care Îl subordona pe Cristos Tatălui, considerându-L creat, Sinodul a tranşat şi asupra chestiunii îndumnezeirii lui Cristos, distingând net Încarnarea de Epifanie. Prin urmare, cele două momente din viaţa Mântuitorului, fiecare cu un sens teologic diferit, trebuiau comemorate separat. Faptul că ambele continuau să fie comemorate pe 6 ianuarie risca să prelungească un amalgam primejdios. Data Crăciunului s-a suprapus aşadar, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi lui Sol invictus.

Schimbarea nu s-a produs de la sine, peste noapte, fără incidente şi fără rezistenţă din partea credincioşilor obişnuiţi deja cu 6 ianuarie. Egiptul şi Ierusalimul au rămas până târziu centre fidele tradiţiei epifanice. Nimic nu pledează hotărâtor în favoarea uneia dintre cele două date. E totuşi util să cunoaştem dedesubturile lor istorice pentru a nu pica în ispita exclusivismului. Cititorul interesat va găsi o mină de informaţii în lucrarea lui Oscar Cullmann, La nativité et l’arbre de Noël (Naşterea Domnului şi pomul de Crăciun), a cărei ultimă ediţie datează din 1993 şi pe care am încercat să o rezum aici cu câteva mici retuşuri.

Autor: Cristian Bădiliţă: Din volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Curtea veche, 2009