Boul și măgarul: Infinitul într-o iesle

De Crăciun ne dorim din suflet ca această perioadă de sărbătoare să ne dăruiască, în mijlocul întregii nelinişti a prezentului, puțină seninătate şi bucurie, atingerea bunătăţii Dumnezeului nostru şi, astfel, un nou curaj de-a merge mai departe. La începutul unei mici cugetări în legătură cu ce ne poate spune această sărbătoare în ziua de azi, o scurtă privire asupra apariţiei sărbătorii Crăciunului ne poate fi de ajutor.

Calendarul sărbătorilor bisericeşti nu s-a dezvoltat, la început, în legătură cu naşterea lui Christos, ci din credinţa în învierea Lui. Astfel, sărbătoarea de origine a creştinătăţii nu este Crăciunul, ci Pastele. Căci, într-adevăr, abia învierea lui Christos a întemeiat credinţa creştină, lăsând-o să devină Biserică. De aceea, Ignaţiu de Antiohia (care a murit cel târziu în 117 d.Chr.) îi numeşte creştini pe aceia care „nu mai ţin Sabatul, ci trăiesc după ziua Domnului". A fi creştin înseamnă a trăi pascal, întru înviere, fapt petrecut în Pastele săptămânal al zilei de duminică. Că Isus s-a născut pe 25 decembrie a constatat, cu siguranţă, Hipolit din Roma, în comentariul despre Daniel de prin anul 204 d.Chr; de asemenea, exegetul Bo Reicke din Basel a atras atenţia asupra calendarului sărbătorilor, după care sunt relaţionale istorisirile din Evanghelia după Luca despre naşterea Botezătorului şi naşterea lui Isus. Din aceasta rezultă că şi Luca presupune, în Evanghelia lui, data de 25 decembrie ca zi de naştere a lui Isus. In această zi a avut loc sărbătoarea de sfinţire a Templului, introdusă de Iuda Macabeu în anul 164 î.Chr, data naşterii lui Isus simbolizând astfel şi faptul că, odată cu el, care a răsărit ca lumina lui Dumnezeu în noaptea de iarnă, s-a petrecut şi adevărata sfinţire a Templului, sosirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi.

Crăciunul Sfântului Francisc din Assisi

 
Sărbătoarea Crăciunului a luat, în fine, o formă clară de abia în secolul al IV-lea, când a înlăturat sărbătoarea romană a zeului neînvins al soarelui şi i-a învăţat pe oameni să înţeleagă naşterea lui Christos ca fiind victoria adevăratei lumini; din însemnările lui Bo Reicke s-a dedus că în această transformare a unei serbări păgâne într-o mare sărbătoare creştină au fost totuşi preluate vechi tradiţii evreieşti şi creştine.


Deosebita căldură omenească a sărbătorii Crăciunului, care ne emoţionează atât de mult, încât a depăşit cu mult Paștele în inima creştinătăţii, s-a dezvoltat însă de-abia în Evul Mediu; şi aici Francisc din Assisi a fost cel care a ajutat la potenţarea acestei noutăţi, din iubirea sa profundă pentru Isus omul, pentru Dumnezeu-cu-noi. Primul său biograf, Toma de Celano, povesteşte în cea de-a doua biografie următoarele: „El sărbătoarea Crăciunul mai mult decât oricare altă sărbătoare, cu o bucurie de nedescris. El spunea că aceasta era sărbătoarea sărbătorilor, căci în această zi Dumnezeu a devenit un copil mic şi a supt lapte ca toţi copiii oamenilor. Francisc a îmbrăţişat - cu câtă tandreţe şi dăruire! - icoanele care îl înfăţişau pe Isus copilul, şi bâiguia plin de milă, asemeni pruncilor, cuvinte pline de tandreţe. Numele Isus era dulce ca mierea pe buzele sale."

Din această convingere a decurs celebra sărbătoare de Crăciun din Greccio, inspirată probabil de vizita sa în Ţara Sfântă şi la ieslea din Santa Măria Maggiore din Roma; ceea ce 1-a mişcat a fost dorinţa de apropiere, de realitate; a fost dorinţa de a trăi Betleemul prezent, de a se bucura nemijlocit de naşterea copilului Isus şi de a o împărtăşi tuturor prietenilor său.

In prima biografie, Celano povesteşte despre această noapte lângă iesle într-un mod care îi mişcă pe oameni mereu şi, totodată, contribuie hotărâtor la posibilitatea dezvoltării celui mai frumos obicei de Crăciun: ieslea. De aceea, putem spune pe bună dreptate că noaptea de la Greccio a dăruit creştinătăţii o nouă sărbătoare de Crăciun, astfel încât ceea ce exprimă, deosebita sa căldură şi omenie, omenia Dumnezeului nostru, s-a împărtăşit sufletelor şi a dat credinţei o nouă dimensiune. Sărbătoarea învierii îndreptase atenţia spre puterea lui Dumnezeu, care învinge moartea şi ne învaţă să sperăm în lumea ce va urma. Acum însă au devenit vizibile iubirea lipsită de apărare a lui Dumnezeu, umilinţa şi bunătatea Sa, care ni se abandonează în mijlocul acestei lumi şi doreşte să ne înveţe un nou mod de viaţă şi de iubire.

Poate că este folositor să ne oprim încă o clipă şi să întrebăm: unde se află de fapt acest Greccio, care a dobândit astfel pentru istoria credinţei un înţeles propriu? Este o mică localitate în valea Rieti, în Umbria, nu prea departe de Roma, în direcţia nord-est. Lacuri şi munţi îi conferă acestui ţinut un farmec deosebit şi o frumuseţe liniştită, care încă ne mai atinge, îndeosebi pentru că nu este atinsă de neliniştea turismului. Mănăstirea de la Greccio, aflată la o înălţime de 638 de metri, a păstrat ceva din simplitatea originară; a rămas modestă precum sătucul de la picioarele sale; pădurea o împrejmuieşte ca în timpurile lui Poverello şi invită la oprirea contemplatoare. Celano spune în legătură cu aceasta că Francisc ar fi iubit locuitorii acestui ţinut îndeosebi pentru sărăcia şi simplitatea lor; el ar fi venit deseori aici pentru a se odihni, atras şi de o celulă de extrem de săracă şi izolată, în care se putea deda netulburat contemplaţiei lucrurilor cereşti. Sărăcie - simplitate - tăcerea oamenilor şi vorbirea creaţiei: acestea erau, probabil, impresiile asociate de sfântul din Assisi cu acest loc. în acest fel, Betleemul a putut deveni al său, iar el a putut rescrie misterul din Betleem în geografia sufletelor.

Dar să ne întoarcem la Crăciunul anului 1223. Terenul din Greccio îi era pus la dispoziţie săracului din Assisi de un domn nobil pe nume Ioan, de care Celano povesteşte că, în ciuda originii sale înalte şi a funcţiei sale importante, „nu dădea importanţă nobleţei sângelui, ci dorea mai mult să o obţină pe cea a sufletului". De aceea l-ar fi şi iubit Francisc.

Despre acest Ioan spune Celano că în noaptea aceea avu parte de îndurarea unei minunate viziuni. El văzu în iesle un copil nemişcat, care prin apropierea Sfântului Francisc a fost scos din somnul său. Autorul adaugă: ,Această viziune corespundea într-adevăr celor petrecute, căci copilul Isus se cufundase în somnul uitării în multe inimi până la acea oră. Prin slujitorul său, Francisc, amintirea a fost însufleţită şi întipărită memoriei în mod indestructibil."

In această imagine este descrisă foarte exact noua dimensiune pe care Francisc a dăruit-o, prin credinţa sa, sărbătorii creştine de Crăciun, care pătrunde în inimă şi în suflet: descoperirea revelaţiei lui Dumnezeu, care se află tocmai în copilul Isus. In chiar acest mod a devenit Dumnezeu „Emanuel", Dumnezeu cu noi, de care nu ne desparte nicio barieră a înălţimii şi depărtării: ca prunc, ne-a devenit atât de apropiat, încît îi spunem fără teamă „tu", ne putem adresa nemijlocit inimii lui de copil.

Prin copilul Isus, lipsa de apărare a iubirii lui Dumnezeu este cel mai bine cunoscută: Dumnezeu vine fără arme, deoarece nu vrea să cucerească din afară, ci să câştige interior, să schimbe lăuntric. Dacă ceva poate înfrânge omul, lăudăroşenia, violenţa şi lăcomia sa, atunci acest lucru este lipsa de apărare a copilului. Dumnezeu a adoptat-o, pentru a ne înfrânge astfel şi a ne îndruma spre noi înşine.

Să nu uităm, că cel mai înalt titlu onorific al lui Isus Christos se cheamă „Fiul" - Fiul lui Dumnezeu; demnitatea divină este denumită prin cuvântul care îl arată pe Isus ca un copil veşnic. Faptul că este copil corespunde în mod unic cu divinitatea Sa, care este divinitatea „Fiului". Astfel, copilăria Sa ne arată cum putem ajunge la Dumnezeu, la divinizare. De aici se poate înţelege cuvântul Său: „Dacă nu vă întoarceţi şi nu deveniţi precum copiii, nu puteţi intra în împărăţia Cerurilor."

Cine n-a înţeles misterul Crăciunului, nu a înţeles esenţa creştinismului. Cine nu a acceptat acest lucru, nu poate intra în împărăţia Cerurilor - acesta este lucrul pe care Francisc voia să-i amintească întregii creştinătăţi a timpului său şi întregii vremi viitoare.

Boul şi măgarul îşi cunosc stăpânul

În peştera de la Greccio stăteau în noaptea sfântă, conform indicaţiei Sfântului Francisc, boul şi măgarul. Căci îi spusese nobilului Ioan: „Doresc să trezesc amintirea copilului în deplină realitate, cum a fost născut la Betleem, şi a tuturor necazurilor pe care a trebuit să le îndure în copilăria Sa. Doresc să văd cu proprii mei ochi cum a fost să stai într-o iesle şi să dormi pe fân, între un bou şi un măgar."

De atunci boul şi măgarul sunt nelipsiţi în orice reprezentare a ieslei. Dar de unde provin de fapt? După cum se ştie, povestirile de Crăciun ale Noului Testament nu spun nimic în legătură cu acest lucru. Dacă cercetăm această problemă, dăm de o situaţie care este importantă în egală măsură pentru toate datinile de Crăciun, ba chiar pentru evlavia bisericească de Crăciun şi de Paşti, în liturghie şi în obiceiul popular.

Boul şi măgarul nu sunt pur şi simplu rezultate ale imaginaţiei pioase; ei au devenit, prin credinţa Bisericii în unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament, însoţitori ai întâmplărilor de Crăciun. Căci în Isaia 1,3 scrie: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine."

Părinţii Bisericii vedeau în aceste cuvinte o profeţie, care indică noul popor al lui Dumnezeu, Biserica din evrei şi păgâni. In faţa lui Dumnezeu toţi oamenii, evrei şi păgâni, erau precum boii şi măgarii, fără minte şi cunoaştere. Dar copilul din iesle le-a deschis ochii, astfel încât recunosc acum vocea stăpânului, vocea Domnului.

în reprezentările de Crăciun din Evul Mediu este întotdeauna de observat că celor două animale le sunt atribuite chipuri aproape umane, atunci când stau şi se închină, ştiind şi adorând, în faţa misterului copilului. Acest lucru este firesc, căci cele două animale erau considerate semne profetice, în spatele cărora se ascunde misterul Bisericii - misterul nostru, care suntem boi şi măgari în faţa veşnicului - boi şi măgari ai căror ochi se deschid în noaptea cea sfântă, astfel încât îşi recunosc Domnul în iesle.

Cine a recunoscut şi cine nu?

Dar oare chiar îl recunoaştem? Dacă îi punem pe bou şi pe măgar în iesle, trebuie să ne vină în minte întreaga cuvântare a lui Isaia, care nu este numai evanghelie – făgăduinţa unei cunoaşteri viitoare -, ci şi judecata despre orbirea prezentă. Boul şi măgarul recunosc, „dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine."

Cine sunt astăzi boul şi măgarul, cine „poporul Meu", care nu ia aminte? După ce-i recunoaştem pe bou şi pe măgar, după ce pe „poporul Meu"? De fapt, de ce nesocotinţa recunoaşte, iar mintea e oarbă?

Pentru a găsi un răspuns trebuie să ne reîntoarcem, împreună cu părinţii Bisericii, la primul Crăciun. Cine nu a recunoscut? Cine a recunoscut? Şi de ce este aşa?

Ei bine, cel care nu a recunoscut era Irod, care nici nu a priceput nimic când i s-a povestit despre copil, ci a fost orbit încă şi mai tare de setea de putere şi mania persecuţiei aferentă. Cine nu a recunoscut a fost, „împreună ci el, întregul Ierusalim". Cei care nu au recunoscut au fost oamenii în haine scumpe - oamenii distinşi. Cei care nu au recunoscut erau domnii învăţaţi, cunoscătorii Bibliei, exegeţii, care, într-adevăr, ştiau cu precizie pasajul corect din Biblie, dar n-au priceput totuşi nimic.

Cei care au recunoscut erau - comparativ cu aceşti oameni renumiţi - „boul şi măgarul": păstorii, magii, Măria şi Iosif. Putea să fie altfel? In grajd, acolo unde este copilul Isus, nu sunt oamenii distinşi, acolo e căminul boului şi al măgarului.

Cum este însă cu noi? Suntem oare, de aceea, atât de departe de grajd, pentru că suntem mult prea distinşi şi prea deştepţi pentru el? Nu ne încurcăm oare atât de mult şi noi în exegeza savantă a Bibliei, în atestarea autenticităţii locului istoric, încât am devenit pentru copilul însuşi orbi şi nu-1 mai percepem? Nu suntem oare mult prea mult „în Ierusalim", în palat, în comoditatea noastră proprie, în lăudăroşenia noastră, în mania persecuţiei, pentru a putea auzi noaptea vocea îngerilor, a merge acolo şi a adora?

Astfel ne privesc, întrebătoare în această noapte, chipul boului şi cel al măgarului: Poporul Meu nu ia aminte, pricepi oare tu vocea Domnului tău? Când punem figurinele cunoscute în iesle, ar trebui să-1 rugăm pe Dumnezeu să dea inimii noastre acea simplitate care-1 descoperă pe Domnul în copil - precum odinioară Francisc în Greccio. Atunci s-ar putea să ni se întâmple ceea ce povesteşte Celano - foarte aproape de cuvintele Sfântului Luca despre păstorii primei nopţi sfinte - despre participanţii slujbei din Greccio: fiecare s-a întors acasă plin de bucurie.

Text preluat din: J. Ratzinger, Binecuvântarea Crăciunului