Mii de moduri ale rugăciunii creștine: De la Dumnezeu spre om (II)

Şi cealaltă faţă a dialogului dintre Dumnezeu şi om (omul care îl ascultă pe Dumnezeu) a luat în cadrul istoriei diferite forme.

a) Rugăciunea în primele secole

În primele secole ale Bisericii este de semnalat rugăciunea biblică (Psalmii, Tatăl nostru, dar şi alte rugăciuni bogate în ecouri biblice). Sunt deseori invocaţii, cereri, laudă, şi în acest sens se tratează despre dialogul omului cu Dumnezeu. Şi totuşi sunt în acelaşi timp şi rugăciuni primite de la Dumnezeu însuşi: ies din gura omului, dar omul este deseori un „discipol” care le ascultă, care se hrăneşte cu ele. Această formă de rugăciune este prezentă în Noul Testament, în tradiţia monastică şi în liturgie (cfr., şi Oficiul Patimii Domnului al Sf. Francisc, construit tocmai astfel). În invocarea binecuvântării preotul, creştinul devine transparenţă, pasaj, semn al cuvântului lui Dumnezeu asupra unei persoane sau asupra unui lucru. Se invocă un cuvânt de pace, un „cuvânt de bine” (a spune - bine). Cuvintele, deseori luate din Scriptură, sunt uneori însoţite de gesturi.

Ceva asemănător are loc în aşa-numitele profeţii: careva în timpul rugăciuni se ridică şi proclamă un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru comunitate, cuvinte de consolare, de încurajare, de corectare, de pace. Deseori un cuvânt însuşi din Scriptură, pe care cel care se roagă, interior inspirat, simte datoria de a comunica comunităţii şi pe care acesta îl primeşte ca dar. În acest context se poate situa glosolalia, adică profeţia în diferite limbi necunoscute: cuvinte aparent fără sens pentru a exprima inexprimabilul, deseori o irupere care nu poate fi controlat.

În monahismul oriental, mai ales în cel de formă comunitară sub influxul Sf. Vasile, este foarte dezvoltată amintirea lui Dumnezeu (mneme Theou, memoria Dei). În orice moment al zilei, mai ales atunci când se munceşte, trebuie să se aibă prezent Dumnezeu, să se amintească de El. („Îl am în faţa mea totdeauna pe Domnul, stă la dreapta mea, nu pot să şovăi” (Ps 15, 8). Aşa cum făcea Adam în paradis, omul spiritual caută să „păstreze în el pe Dumnezeul care sălăşluieşte în el). Amintirea lui Dumnezeu este o specie de contemplaţie în cotidian, în acţiune, care se lasă toate lucrurile, întreaga creaţie să-i vorbească de Dumnezeu. Împreună cu creaţia, rugăciunea îi vorbeşte lui Dumnezeu şi cu faptele, munca de fiecare zi, lăudându-L mai ales.

b) Primirea cuvântului

Natural încă de la începutul tradiţiei creştine cuvântul lui Dumnezeu, mai ales Psalmii şi evanghelia au fost ascultate cu mare dragoste. Cel care iubeşte ascultă. Această ascultare creştinul l-a învăţat de la evrei, de la Isus însuşi, de la apostoli.

Călugărul care se retrage în deşert să lupte împotriva lui satana găseşte ca armă spirituală puternică la dispoziţia lui tocmai cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă în deşert încearcă să-L regăsească pe Dumnezeul alianţei, după promisiunea profeţilor, este tot cuvântul lui Dumnezeu care îl poate ajuta. Din acest motiv, în timp ce mâinile lui lucrează, gura lui „mestecă”, repetă, cu voce scăzută sau strigând, un verset din Scriptură, uneori ani în şir. Gustă toate semnificatele posibile. Se hrăneşte cu acest cuvânt: nu numai cu pâine trăieşte omul, dar cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Pasărea care şi-a găsit cuibul său pe lângă altarul Domnului, copilaşul sigur în braţele mamei sale, mănâncă ceea ce gura ei îi oferă. O hrană de la gură la gură, simbol al maximei intimităţi. Iar dacă cuvântul este amar sau greu, monahul îşi concentrează toată agresivitatea sa, pentru a-i rupe coaja, pentru a-l înţelege, pentru a-l iubi. La sfârşit el aşteaptă descoperirea misterului. Dumnezeu care vorbeşte „faţă în faţă” cu Moise, sau Dumnezeul învăluit în nor, sau „locul” în care stă El, sau ...

Evul Mediu occidental benedictin dedică momente explicite lecturii divine (texte spirituale, vieţi de sfinţi, dar mai ales Scriptura şi comentarii la aceasta). Mulţi teorizează diferitele aspecte ale acestei lectio divina. În lecturare, iubirea lui Dumnezeu „găseşte laptele său”, în meditaţie „hrana sa solidă”, rugăciune „puterea şu lumina sa” (Guglielmo din Saint-Thierry). Lectura cercetează asupra vieţii fericite, meditaţia o află, rugăciunea o cere, contemplaţia o gustă. Se poate spune că lectura ajută să se ducă la gură hrană solidă, meditaţia o mestecă şi o macină, rugăciunea gustă savoarea, contemplaţia este însăşi dulceaţa care dăruieşte noi puteri şi reface puterile”. Lectura fără meditaţie este aridă, meditaţi fără lectură este supusă erorii, rugăciunea fără meditaţie este lâncedă, meditaţia fără rugăciune nu aduce rod. Rugăciunea făcută cu fervoare conduce la însuşirea contemplaţiei, în timp ce darul contemplaţiei fără rugăciune este un fenomen foarte rar sau chiar miracol” (Guigo al II-lea Certozinul). Acestor patru etape ale rugăciunii, Hugo din San Vittore adaugă acţiunea „operatio: înainte de contemplaţie). Rugăciunea în această sensibilitate trebuie să fie scurtă (pentru a fi adevărată), frecventă (pentru a fi perpetuă), curată (fără gânduri străine).

Oratorile în ambientul catolic (în latină sau italiană, în funcţie de influenţa iezuiţilor sau al lui Filip Neri), cantalele şi patimile în ambientul protestant (foarte frumoase cele ale lui Bach), traduc în termeni populari şi muzicali această tradiţie monastică, care între timp cunoscuse şi alte traduceri populare în sfintele reprezentări şi laudi sacre (sub influenţa franciscanilor).

Nu numai cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea publică corală sunt material de meditare, dar şi unele formule de rugăciune (darul tradiţiei care trebuie primit şi ascultat, înainte să fie exprimat). Îngerul Domnului sintonizează asupra marelui mister al Întrupării, văzută cu ochii şi inima Mariei. Ignaţiu de Loyola propune ca să fie „contemplat semnificatul fiecărui cuvânt” al rugăciunilor. „La fiecare elan sau respiraţie, este necesar să ne rugăm mintal, spunând un cuvânt din Tatăl nostru sau din altă rugăciune care se recită, astfel ca numai un cuvânt să se spună între o respiraţie şi alta; iar în timpul dintre o respiraţie şi alta să se reflecteze asupra acelui cuvânt...”. De Caussade propune ca rozariul să fie recitat cu mici pauze de atenţie între diferitele expresii din Bucură-Te Marie.

Şi ochiul poate să se roage în faţa lui Dumnezeu. Icoanele şi mozaicele concentrează mistere foarte dense într-un unic spaţiu de aur (simbol al veşniciei). Ele inserează creştinul în acest spaţiu sacru şi fac ca misterele să fie re-trăite. Picturile din Occident vor avea acelaşi efect, chiar dacă într-o formă mai narativă, mai istorică. Creştinul, care la uşa bisericii sau în faţa arcului prezbiteriului găseşte imaginea BuneiVestiri (care îl introduce în primirea Cuvântului), se simte înconjurat de o mare mulţime de rugători, care acum contemplă chipul lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceştia are un cuvânt viu de spus. Mai ales pentru cei mai simplii, care nu pot să aibă acces la textele sacre, aceasta este „lectura” care deschide spre meditaţie şi contemplaţie.

O imagine va condensa în Occident cuvântul lui Dumnezeu omului, imaginea crucifixului. În faţa crucifixului au avut loc cele mai semnificative întâlniri cu Dumnezeu ale multor generaţii de rugători (ajunge să ne gândim la Francisc şi Tereza). Această imagine nu numai că a primit cuvintele atâtor oameni, dar le-a povestit şi lor, într-o sinteză vie şi dramatică, iubirea lui Dumnezeu. Nu este cazual ca omul care simte nevoia unei prezenţe, al unui cuvânt de mângâiere, al unei veşti de speranţă, să se adreseze acestui mare cuvânt a lui Dumnezeu: crucea, chiar dacă pentru mulţi a fost un cuvânt incomplet, fără lumina învierii. Crucea se prestează, mai ales în ambient franciscan, „exerciţiilor crucii”: rugăciunea cu braţele întinse de exemplu, în picioare sau întinşi pe pământ, poate sprijiniţi sau legaţi de o cruce pentru a experimenta suferinţele lui Cristos. Un mod puternic şi dramatic de a asculta misterul crucii este cel de a-l urma pe Cristos, re-parcurgând „calea”. La început Calea Crucii este făcută purtând pe spate o adevărată groasă cruce. Etapa este numai amintită: experienţa fizică singură sugerează emoţii puternice. Cu timpul însă emoţia va fi încredinţată cuvintelor şi imaginaţiilor, cu o mai puţină implicare a trupului.

Chiar şi natura va fi un eficace, foarte frumos cuvânt al lui Dumnezeu pentru cei care vor să o privească cu ochii credinţei. Rugăciunea cu natura a existat dintotdeauna în Biserică (avem exemple foarte frumoase şi în Sf. Scriptură). Primul mileniu al istoriei creştine a căutat în natură semnificatul profund cel mai ascuns. În Occidentul mediteranean al celui de-al doilea mileniu însă Dumnezeu a fost căutat şi în aparenţa naturii, văzută cu ochiul purificat al credinţei, al celui care a ajuns la întâlnirea cu Dumnezeu şi pe toate le vede plecând de la El.

c) Stiluri noi de meditaţie şi de rugăciune

Cu dominicanii va deveni obligatoriu ceea ce mai înainte era numai sfătuit: un timp de „rugăciune secretă” după cea publică/comunitară. Timp de meditaţie, de scurte rugăciuni, de contemplaţie. Începe ceea ce mai târziu se va numi rugăciunea „mintală”, sau prin antonomasie, meditaţie.

Devotio moderna (sec. XV) începe să sistematizeze meditaţia. În prima etapă va interesa mai mult conţinutul, ce trebuie meditat în fiecare zi pentru a hrăni credinţa: patima lui Cristos, novissimi-lucrurile cele de pe urmă ale vieţii. Meditarea asupra morţii trebuie să înveţe înţelepciunea şi să pregătească la ultima etapă. Aceste meditaţii vor lua deseori tonuri serioase, impresionante. Imaginaţia joacă aici un rol de prim plan. Nu este nevoie să fim prea precişi, prea erudiţi în a imagina scenele: oricât ne-am strădui, vom greşi totdeauna. Este de aceea necesar să ne imaginăm viaţa lui Cristos ca şi cum s-ar derula astăzi în faţa ochilor noştri. Mulţi pictori, mai ales cei flamingi, iau în serios aceste sugestii. Mai târziu nu se va mai interesa numai de conţinut, dar şi de metode de meditaţie: cum se intră în ea, cum trebuie să ne apropiem de misterul care trebuie meditat, care facultăţi ale omului trebuie folosite, când trebuie să ne abandonăm spontaneităţii, când şi cum trebuie încheiată meditaţia. Primele metode încep aplicând meditaţiei felul de a începe al retoricii clasice, sau punând cele şapte întrebări tradiţionale care permit cunoaşterea lucrurilor (pentru cine? Cine? De ce? Cum? Când? Ce? De unde?).

Multe feluri de rugăciune le găsim în Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu din Loyola. El oferă o vastă gamă de conţinute pentru meditare-contemplare, şi prezintă şase feluri de a-L asculta pe Dumnezeu: meditaţia (inteligenţa, memoria, voinţa puse în faţa unei realităţi care trebuie considerat), contemplaţia ( a privi persoanele, a asculta cuvintele lor şi a lua în seamă scenele lor), aplicarea simţurilor imaginaţiei, meditarea asupra poruncilor, ascultarea atentă a fiecărui cuvânt în parte a rugăciunilor, recitarea calmă în ritmul respiraţiei. Ignaţiu mai insistă asupra momentului intrării în rugăciune, al colocviului final, al analizei critice asupra rugăciunii făcute şi al reluărilor succesive. Oferă indicaţii utile şi asupra ambientului şi al corpului. În sfârşit, potenţial nimic din om scapă intrării lui Dumnezeu în viaţa lui: simţurile şi fantezia reconstruiesc scene, dialoguri, chipuri, realizează întâlniri în care şi corpul este implicat. Toate aceste fenomene provoacă sentimente, trezesc memoria, interoghează raţionalitatea umană, zguduie voinţa.

Francisc din Sales răspândeşte meditaţia printre laici, oferind o „simplă şi scurtă metodă”: pregătire (să ne punem în prezenţa lui Dumnezeu, invocaţii diferite), consideraţii (să se înţeleagă bine misterul care trebuie meditat) afecţiuni sau bunele mişcări ale voinţei, cu colocviu şi hotărâri concrete. La sfârşit actul de mulţumire, oferta, suplica şi bouquet-ul spiritual. Mai important pentru el este mai ales exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu: a considera atotputernicia lui Dumnezeu, prezenţa sa în inima noastră (inima inimii noastre), a-l vedea pe Isus lângă noi, sau atunci când ne priveşte din cer.

Metoda sulpiciană „constă în a-L avea în faţa ochilor, a inimii şi a mâinilor pe Domnul”, „adică a-L privi pe Cristos, a se uni cu Cristos, a acţiona împreună cu Cristos”: adoraţie, comuniune, cooperare.

Acestor metode, de tip mai discursiv, trebuie să li se unească metode care insistă mai puţin asupra dinamicii interne a meditaţiei şi mai mult asupra atitudinii de fond. Sf. Tereza de Avila descrie fidel experienţele sale de primire a lui Dumnezeu în viaţa ei, experienţe deseori extraordinare. Dar călugăriţelor sale, poate fascinate de descrierile făcute de ea, le sfătuieşte să nu se aventureze în aceste experienţe. Ea insistă mai mult asupra spiritului care trebuie maturizat în raport cu Dumnezeu, lăsându-i lui Dumnezeu libertatea să joace cu fiecare jocul care îi place Lui. Ea mai oferă sugestii care ar putea fi un itinerar existenţial: eşti singură? Caută companie în El; doreşti să priveşti? Priveşte-L în timp ce te priveşte; simţi dorinţa de a-L asculta? Ascultă-L pe El; vrei să vorbeşti cu cineva? El te ascultă. Celălalt mare mistic carmelitan, Sf. Ioan al Crucii, se opreşte asupra acelor „nu” pe care omul trebuie să le realizeze („nopţile), asupra obstacolelor pe care trebuie să le elimine pentru a ajunge la cântul de iubire a lui Dumnezeu.

Istoria spiritualităţii înregistrează şi un alt mod de a intra în „misterele credinţei”, de a le asimila. Un mod mai colectiv, afectiv, făcut din gesturi, formule (adică „cuvinte sacre”), muzică: devoţiunile. Există foarte multe: către Trinitate, către Cristos (nume, inimă, sânge, copilărie, preexistenţă, etc.), către Euharistie (adoraţie, cele patruzeci de ore, adoraţie perpetuă, etc.), către Sf. Fecioară Maria (dureri, bucurii, inimă, zămislire, etc.), către îngeri sau sfinţi. Elementul comunitar face să se simtă puternic solidaritatea Bisericii şi a fraţilor, dar sarcina emotivă favorizează o puternică personalizare.

d) Silenţiul

O ultimă pistă ne mai rămâne de văzut în lunga istorie a rugăciunii creştine. Pista tăcerii, a silenţiului. Silenţiul este locul ideal unde Dumnezeu îi vorbeşte omului. Este şi locul ideal în care Spiritul poate să se exprime cu „gemete inexprimabile” (Rom 8, 26).

Există înainte de toate preocuparea de a face silenţiu pentru a ne putea ruga. Un silenţiu instrumental Cuvântului. A intra în propria cameră este semn deja că ne-am încredinţat lui Isus. Astfel este de folos să intrăm într-o biserică, dacă se poate în penumbră, lăsând la intrare mulţimea lucrurilor care trebuie făcute, o specie de misterioasă coborâre în centru (uneori însoţiţi spre Cristos de procesiunea coloanelor sau a sfinţilor). Şi semnul crucii, invocarea Duhului Sfânt, scurta invocaţie de ajutor „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor” la începutul rugăciunii sunt ca şi porţile templului interior. Este necesară apoi vigilenţa, păzirea inimii în viaţa de toate zilele, pentru a nu avea uşile casei tot timpul deschise, tuturor gândurilor. Nu trebuie să ne întristăm prea mult pentru gândurile care apar: aşa cum au venit tot la fel vor pleca. Trebuie să ne închidem ochii, sau să avem o atitudine a trupului care să anticipeze atitudinea interioară la care se vrea să se ajungă. Este necesar mai ales să se dedice timp prezenţei lui Dumnezeu, con-centrarsi (care nu semnifică că trebuie să fim încordaţi, dar să ne aflăm în centru, a găsi centrul: în Dumnezeu).

Silenţiul poate să se nască din interior atunci când ne oprim asupra unui singur punct: un cuvânt, o imagine, respiraţia. Omul care în faţa tabernacolului în priveşte pe El şi se simte privit, găseşte un silenţiu profund. Sf. Tereza sugerează: „de-abia aţi început să comunicaţi, închideţi ochii inimii şi deschideţi-i pe cei ai sufletului, pentru a-i fixa în străfundul inimii voastre, acolo unde Domnul s-a coborât... Nu vă cer să aplicaţi mintea la profunde şi sublime consideraţii. Vă cer numai să-L priviţi. Şi cine vă împiedică să îndreptaţi către El ochii sufletului vostru?”.

Pelerinul rus sfătuieşte: „aşază-te într-un loc solitar şi, adunându-ţi mintea, introduce-o prin respiraţie în inimă; şi odată ce ai fixat-o în această stare de concentrare, dă ca să intre şi să iasă din inimă rugăciunea lui Isus cu ritmul respiraţiei tale. Adică, aspirând aerul, spune sau gândeşte: Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, şi expirând-o : Ai milă de mine! Nu respira zgomotos, pentru că acest lucru împrăştie atenţia; şi dacă îţi apar gânduri străine, nu le da atenţie, chiar dacă ar fi simple şi bune şi nu numai diferite sau impure. Închizând mintea în inimă şi invocându-L pe Domnul Isus Cristos des şi cu răbdare, în puţin timp vei alunga aceste gânduri şi le vei distruge. Fă astfel până această invocaţie va prinde rădăcini în inima ta şi va deveni continuă”. Pelerinul rus se reface la o tradiţie mai veche, acea a esicaştilor (= cei care caută pacea). Ei se opresc mult asupra atitudinii corpului, dar nu este vorba de o tehnică, cu atât mai puţin de o „mecanică” a misticii. Este vorba de o rugăciune sacramentală. Gestul corpului nu „produce”, dar se face simbol şi invocaţie. Chilia închisă este simbolul unei inimii care se află singură, fără gânduri inutile. Lumina insuficientă evocă lumina lui Cristos. Respiraţia înceată se deschide către timpul escatologic; aspiraţia declară dependenţa faţă de Cristos, îl „aspiră”; lipsa de aer îl gustă: expiraţia este predare, încredere, moarte. Atenţia către inima fizică semnifică atenţia faţă de centrul omului, faţă de „inima” biblică. Căldura care se produce este simbolul prezenţei Duhului Sfânt. Hesychia (pacea, armonia dintre diferitele funcţiuni vitale) este semnul păcii mesianice. Aici totul este simbol, nu automatism. Tradiţia chiar protestează împotriva căutării numai a lui Dumnezeu, împotriva eventualelor manifestări fizice colaterale care nu simbolizează în nici un caz raportul cu Dumnezeu.

Credinciosul care recită rozariul, care adică intră cu imaginaţia în „misterul” vieţii lui Isus şi al Sfintei Fecioare Maria, şi cu un nesfârşit Bucură-Te Marie încredinţează celei „binecuvântate între femei” obligaţia de rugăciune; credinciosul care în faţa unei icoane fixează privirea sa asupra a doi ochi, a unei mâini, a unei culori; o mulţime care repetă la intervale regulate, poate cântând, „ora pro nobis”, realizează un silenţiu, un calm interior care favorizează rugăciunea.

Dacă nu eşti sclavul unei metode, dacă nu eşti obsedat de eficienţa acesteia, aici rugăciunea nu este o luptă, este o odihnă, este repetiţie, este mono-tonie (abandon la un singur ton). Nu fi preocupat de a fi atent la fiecare cuvânt în parte pe care le ai în interiorul tău. Dacă nu subintră o „mentalitate comercială”, de acumulare de merite, acesta nu este multiplicarea cuvintelor (împotriva cărora Isus atrage atenţia). Cine se roagă astfel nu vrea ca să-l atragă pe Dumnezeu de partea sa, dar vrea să se atragă pe sine de partea lui Dumnezeu, vrea să „piardă timp” în faţa lui Dumnezeu. Iar distracţiile nu îl tulbură, pentru că are timp: dacă nu a spus bine acel cuvânt, îl va spune bine acum; şi apoi ceea ce este mai important este ceea ce se întâmplă în inimă după ce a repetat de multe ori acel cuvânt. Cuvintele încet încet devin fondul muzical, acompaniamentul mâinii stângi, în timp de dreapta modulează un „cânt nou”, „rugăciunea focului” (Sf. Ioan Casian).

Autorul cărţii Norul ne-cunoştinţei invită ca să se concentreze într-un unic nume experienţa de Dumnezeu: foc, iubire, Dumnezeu... El închide „strâns acest cuvânt în inimă, astfel ca niciodată să nu-l mai abandoneze”. „Acest cuvânt îţi va folosi de scud şi suliţă... cu el vei învinge norul şi întunericul care te învăluie; cu el te vei întoarce să-ţi pui toate preocupările în uitare, şi dacă una dintre ele ţi se opune şi te întreabă ce faci, nu-i răspunde decât cu acest unic cuvânt.

Există în sfârşit silenţiul ca rugăciune de sine stătătoare. „În tăcere credinciosul este primit în fiinţa Tatălui. În silenţiul creştinului are loc întâlnirea intimă dintre creatură şi Creator” (von Speyr). Aici contează foarte mult să se facă ca să tacă memoria, imaginaţia, corpul, simţurile, tot ceea ce conduce la multiplicitate. Este necesară multă răbdare, afirmă Sf. Tereza, care recomandă mai mult răbdarea decât lupta directă. Pentru unii sunt importante şi tehnicile pe care le-a văzut pentru a se elibera de gândurile străine. Simţurile sunt adunate (este rugăciunea reculegerii), de la periferie reintră în inimă, pentru a fi rafinate ca simţuri spirituale (văz, auz, gust, simţ, pipăit interior); omul renunţă la tot ceea ce nu este Dumnezeu; inima este păzită de gândurile negative, sau chiar de cele inutile şi dispersive. Renunţare, reculegere, păzirea inimii creează deci acea curăţie interioară care permite vederea lui Dumnezeu („Fericiţi cei săraci cu inima, pentru că îl vor vedea pe Dumnezeu”): în imaginea lui Dumnezeu ascuns în profunzimea inimii, ca într-o oglindă de-acum vizibilă, se întâlneşte Dumnezeu.

Susţinătorii cei mai radicali ai silenţiului invită la o rugăciune „purificată” de toate lucrurile: a lăsa să cadă, să se treacă peste orice idee a noastră despre Dumnezeu, orice imagine a Lui, deoarece ideea pe care noi ne-o facem despre Dumnezeu nu este încă El şi poate să fie o înşelăciune. Aici există riscul de a cădea într-o ne-rugăciune, într-un gol. Este necesară verificarea iubirii: dacă Dumnezeu devine din ce în ce mai intim (şi nu indiferent), dacă viaţa se schimbă după cuvântul său, acest „nimic” uneşte, nu este o fugă, o reîntoarcere la nul.

Bibliografie
Preghiera, în Dizionario degli Istituti di Perfezione (vol. 7).
A. GENTILI- A. SCHNOELLER, Dio nel silenzio, Ancora, Milano 1986.
Citatele din Sf. Ignaţiu sunt luate din Exerciţiile spirituale.