RUGĂCIUNEA ÎN ORIENTUL CREŞTIN: Necesitatea rugăciunii (I)

Pentru a demonstra necesitatea rugăciunii, autorii occidentali din Evul Mediu au căutat „motive de convenienţă”, şi ceea ce ei subliniază mai mult este incapacitatea omului de a-şi determina de unul singur mântuirea. Ecoul discuţiilor împotriva pelagianismului este perceptibil în prezentarea rugăciunii ca un „ajutor” necesar. Perspectiva orientalilor este mult mai largă. Pentru a arăta că creştinul trebuie să se roage, aceştia subliniază mai puţin coruperea naturii omului decât divinizarea sa originară, participarea sa la viaţa trinitară, de unde derivă caracterul său „dialogic” cu cerul. Autorul rus Teofan Zăvorâtul demonstrează această necesitate „naturală” de a ne ruga cu ajutorul analizării structurii antropologice trihotomice a omului, structură tradiţională în Orient. Omul este alcătuit din trei părţi: partea trupului, cea a sufletului şi cea a duhului; fiecare din acestea îşi are necesităţile şi puterile sale, ca şi modalităţile de a şi le exercita”. Dacă trupul reclamă ceea ce are nevoie, nu trebuie să i se refuze acest lucru. Sufletul îşi exercită activitatea sa în cunoaştere, în voinţă şi în sfera sentimentului. Şi duhul? Se roagă. Se poate numi, deci, rugăciunea „respiraţia duhului”. Cu ajutorul lui, „Duhul Sfânt pătrunde tot ceea ce se află în noi şi însufleţeşte intimul nostru”. Se poate spune că „rugăciunea este barometrul/termometrul care ne permite să ne cunoaştem pe noi înşine” .
Omul, deci, îl roagă pe Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt. Pentru că această rugăciune are loc în Duhul Sfânt, fiecare rugăciune conţine o epicleză, o invocaţie. Această epicleză este dezvoltată mai explicit în rugăciunile euharistice orientale, după cuvântul lui Cristos: „Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu”, pentru că autorii bisericeşti au accentuat foarte bine paralelismul întrupării şi al consacrării, fiecare dintre acestea acţionate în virtutea Duhului Sfânt.

Pentru a fi ascultată, rugăciunea trebuie făcută în numele lui Cristos. Prin El Dumnezeu vorbeşte oamenilor şi prin El vocea omului se poate înălţa către Dumnezeu Tatăl. Presupune, deci, unirea voinţei lui Cristos cu voinţa celui care cere. Dat fiind că Isus a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi, numeroase apophtegme confirmă că rugăciunea făcută pentru iertarea păcatelor, spusă cu inima, este totdeauna ascultată. Acest lucru îl exprimă, în felul lor, nenumăratele Kyrie eleison din liturgie şi lungile rugăciuni penitenţiale ale călugărilor. Rugăciunile pentru cei răposaţi sunt justificate de întreaga tradiţie creştină, chiar dacă speculaţiile teologice au încercat uneori să circumscrie sau să limiteze timpul acestor invocaţii, de exemplu la 30 de zile, care, după părerea bizantinilor, era timpul suficient pentru ca sufletul să treacă prin telonia (vămi), unde erau examinate defectele răposatului împotriva virtuţilor. În privinţa obiceiurilor de înmormântare, acestea sunt diferite datorită faptului că fiecare Biserică în parte a păstrat o mare bogăţie încorporând elemente inspirate dintr-un fond pre-creştin.

Adresându-se lui Dumnezeu care este Tată, liber de necesităţile legilor cosmice, hagiografiile orientale abundă în povestiri miraculoase. Scopul acestor povestiri nu este acela de a face ca omul să dorească minunile pentru sine, a hrăni gustul faţă de excepţional, ci să arate, după exemplul sfinţilor cu câtă încredere şi simplitate se adresau aceştia Tatălui, probând parrhesia lor, adică „a vorbi sincer cu Dumnezeu”, care constituie condiţia „naturală” a omului spiritual.