Mii de moduri ale rugăciunii creştine: De la om către Dumnezeu (I)

Panorama istorică a formelor de rugăciune
Trebuie spus de la început că avem o sumedenie de definiţii-descrieri ale rugăciunii. Grigore din Nysa numeşte rugăciunea homilia Theou (conversaţie încrezătoare cu Dumnezeu). Ioan Gură de Aur vorbeşte de dialexis (dialog). Deja din aceste două definiţii putem observa că rugăciunea implică două mişcări: a omului către Dumnezeu, a lui Dumnezeu către om. Aceste două mişcări se bazează pe ritmul cuvânt-silenţiu.

1. De la om către Dumnezeu

în ceea ce priveşte mişcarea omului către Dumnezeu, prima preocupare la începutul Bisericii nu priveşte în nici un caz metodele, dar conţinutul rugăciunii. Este tocmai în acest sens că se fixează încă de la început diferite feluri de rugăciune

a) Conţinutul rugăciunii

Cererea ocupă un loc important. Se invocă mai ales îndurarea Domnului, iertarea, învierea, vindecarea (mai ales cea fizică). Se invocă în sfârşit mântuirea şi semnele sale (chiar şi vindecarea fizică este un semn al victoriei asupra Satanei şi deci de mântuire). Sunt cerute şi alte bunuri, dar documentaţia în acest sens este foarte puţină.

Un al doilea fel de rugăciune foarte comună încă de la începuturi este lauda, acţiunea de graţie, binecuvântarea. Psalmii şi euharistia sunt foarte prezente şi în rugăciunea zilnică. Lauda face ca întreaga viaţă să devină euharistie (euharistie înseamnă mulţumire), sacrificiu spiritual (sunt foarte frumoase binecuvântările atribuite martirilor, „artă” (expresia este a lui Clement Alexandrinul).

Origen va oferi foarte degrabă o clasificare a rugăciunilor, ţinând cont de conţinutul lor: „a da laudă lui Dumnezeu; acţiuni de graţie; cerere de vindecări; iertarea păcatelor din trecut; eliberare de obişnuinţele care ne conduc la păcat; preamărirea lui Dumnezeu. Casian se inspiră din 1 Tim 2,1: obsecratio, oratio, postulatio, gratiarum actio sunt interpretate de el ca invocaţie (pentru sine însuşi, mai ales cererea de iertare), promisiune, cerere (pentru alţii), şi mulţumire. Pentru el aceste forme corespund în mod normal unor momente diferite în evoluţia spirituală. Dar şi cei care sunt la începutul vieţi de rugăciune trebuie să facă experienţe superioare de rugăciune. Iar în ultimul stadiu spiritual, sufletul poate să zboare „de la o formă la alta ca o flacără vie şi nesătulă şi astfel prezintă în faţa lui Dumnezeu rugăciuni pure şi viguroase, rugăciuni pe care Duhul Sfânt în persoană le formulează- fără ştirea noastră- cu gemete care nu pot fi exprimate. În acel moment sufletul zămisleşte şi răspândeşte în rugăciune o abundenţă de sentimente pe care în alte timpuri nu ar fi capabil să le exprime cu ajutorul cuvintelor şi nici să le ţină în minte”.

Se asistă încet încet la o schimbare a intereselor. Cererea de iertare va fi foarte subliniată. Călugării din deşert o vor unii cu plânsul, pocăinţele, şi cu amintirea constantă a păcatelor (mai târziu se va trece la examenul de conştiinţă zilnic sau la cercetarea cugetului). Invocarea pentru vindecarea relelor se va rupe progresiv de cererea de iertare şi va trece la rugăciunea de cerere, adică la un tip de rugăciune care totdeauna va lăsa în creştini dubiul că nu sunt ascultaţi sau că nu s-ar fi rugat aşa cum trebuie. Rugăciunea de cerere (care pune o mare problemă: de ce nu suntem ascultaţi?) va deveni din ce în ce mai mult o cerere numai de bunuri spirituale, motiv pentru care şi rugăciunea învăţată de Isus, compusă din şapte cereri, va fi interpretată mai ales în cheie spirituală: pâinea nu este atât pâinea pentru viaţa de toate zilele, dar pâinea spirituală, Cristos. În fond, spune Augustin: „nu-i cereţi altceva lui Dumnezeu decât Dumnezeu; iubiţi-L gratuit şi nu-L doriţi decât numai pe El singur... Ca El să se dăruiască nouă şi ne ajunge”.

Mai târziu se va prefera să se vorbească de adoraţie în loc de preamărire, pierzând astfel poate un pic de luminozitate. Adoraţie, mulţumire, cerere de iertare, rugăciunea de cerere vor forma schema fixă al rugăciunii complete a creştinului.

b) Locurile umane de rugăciune

Ce anume roagă omul? Potenţial totul. Întreaga creaţie se roagă: „Toţi îngerii se roagă, fiecare creatură se roagă, turmele şi animalele sălbatice se roagă... Păsările îşi iau zborul spre cer, întinzându-şi aripile în formă de cruce şi se roagă” (Tertulian). Şi în om totul se roagă. „Ceea ce strigă sunt faptele tale, credinţa ta, iubirea ta, suferinţele tale, sângele tău... Pe lângă Dumnezeu nu sunt cuvintele noastre cele care vorbesc dar gândurile noastre” (Ambroziu).

Se roagă trupul înainte de toate. Primii creştini se rugau îndreptaţi spre Orient, adică spre Cristos, adevăratul soare al omenirii. Ei se roagă în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, şi exprimă astfel cu trupul elanul şi dorinţa inimii. Mişcarea este mai accentuată atunci când spre aclamaţia finală se ridică în vârful picioarelor. Uneori exprimă încredere, sensul divinului, abandon, întinzându-se pe pământ. Se îngenunchează sau îşi bat pieptul în semn de pocăinţă. Semnul crucii implică foarte repede tot trupul în cele două direcţii, cea verticală şi cea orizontală, şi în tensiunea salvifică a crucii.

Gesturile se multiplică. Într-o cărticică din Evul Mediu sunt expuse „cele nouă feluri de rugăciune” ale Sf. Dominic (mai târziu numărul lor va ajunge la paisprezece). Ochii, braţele, mâinile, capul, vocea, râsul, plânsul, tot trupul ajută şi exprimă rugăciunea, într-un crescendo: de la umilinţa care atinge pământul (închinare, plecăciune şi în sfârşit îngenunchere) la deschiderea-aşteptarea-oferta poziţiei în picioare (mâinile primesc, se deschid, se lărgesc, se înalţă). Într-un fel mai puţin sistematic, dar vivace şi foarte liber, şi scrierile Sf. Francisc de Assisi exprimă diferitele gesturi de rugăciune. Mai târziu va deveni foarte interesantă poziţia în rugăciune a carmelitanelor: aşezaţi pe călcâie, cu atitudine umilă, calme.

Chiar şi călătoria (pelerinaje, procesiuni, plimbări în solitudine) devine o căutare a lui Dumnezeu, o umblare împreună cu Dumnezeu ca şi protopărinţii noştri în Paradis, o admirare a lumii ca semn al lui Dumnezeu, o căutare a Ierusalimului, o abandonare a vieţii de fiecare zi pentru a trăi a şaptea zi cu Dumnezeu. Cu cântul, rugăciunea vocală, bucuria, binecuvântarea asupra oamenilor, călătorul lui Dumnezeu „schimbă într-un izvor” valea plânsului prin care trece (cfr., Ps 84, 7).

Rugăciunea este şi o chestiune de sentimente (affectus spun medievalii) Familiaritatea cu Psalmii educă un mare număr de creştini (mai ales călugări) să facă să devină rugăciune „infinitele” mişcări ale inimii. Hugo din San Vittore (sec. al XII-lea) înşiră nouă mişcări: trei de laudă, trei de durere, trei de invectivă. Un foc de iubire venită pe neaşteptate, un moment de stupoare, o anumită veselie; o mişcare de coborâre, un sentiment de slăbiciune, o trezire din cauza fricii; dar şi o indignare puternică, mişcare de zel sau de răzbunare; orice sentiment poate fi o rugăciune. Şi atunci cel care se roagă se abandonează cu totul în faţa lui Dumnezeu: de El se lasă întâlnit, pe El îl invocă. Sunt mai ales franciscanii, mai liberi în exprimarea rugăciunii lor, cei care accentuează acest tip de rugăciune. Rugăciunea în Sf. Bonaventura trece printr-o triplă cale: a se cunoaşte pe sine însuşi, a recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu, a se uni cu Dumnezeu în dragoste. Toată această rugăciune cu o varietate de „acte afective, lacrimi, tresărire, sublimare, gratitudine, iubire curată, extaz”. „Preocupă-te mai mult de devoţiune în rugăciunea pe care o faci decât de a fi complet. În momentul în care îl găseşti pe Cristos, nu mai lungi rugăciunea, dar profită/bucură-te (fruere) de acela pe care l-ai căutat, spunând cu mireasa: L-am găsit pe acela pe care sufletul meu îl iubeşte, l-am ţinut şi nu-l voi pierde; iar când Isus pleacă, completează-ţi rugăciunea” (Regula novitiorum).

O formă fizico-afectivă de rugăciune este plânsul. Atât de mult invocatul „dar al lacrimilor”. De obicei însoţeşte multe rugăciuni, mai ales cele de invocaţie (de ajutor şi de iertare). Plânsul însă poate devine rugăciune şi singur. În el se amestecă cele mai diferite sentimente. Lacrimile pot să se nască din absenţă: amintirea continuă a păcatului comis, tentaţia, posibilitatea de a păcătui din nou, frica de o veşnicie fără Dumnezeu, sau chiar şi gândul unui prezent departe de „patria” cerească. Dar lacrimile pot să se nască şi din cauza unei prezenţe: sensul unei duioşii primite, al unei iertări experimentate, al unui abis împlinit. Bătrânul monah pierde demnitatea sa şi devine un copil care plânge.

Chiar şi acţiunea poate să devină rugăciune. Porunca biblică de a „ne ruga neîncetat” a fost o problemă în Biserică din toate veacurile, în căutarea unui sens mai profund al acelui „neîncetat”. Biserica a refuzat totdeauna o interpretare literală (a nu se munci pentru a se dedica numai rugăciunii explicite). Există din aceia care situează rugăciunea continuă în a acţiona după voinţa lui Dumnezeu, ritmat desigur de momente frecvente de rugăciune explicită. Chiar şi intenţia poate asigura rugăciunea continuă. Astfel rugăciunea asupra mâncării sau înainte de a merge la dormit nu numai că sunt o mulţumire pentru darul primit, dar sunt şi începutul unei rugăciuni: a mânca înseamnă a ne ruga, a dormi înseamnă a ne ruga. „În timp ce mănâncă, persoana să considere ca şi cum l-ar vedea pe Cristos mâncând cu apostolii săi; şi cum bea şi cum vorbeşte, şi să încerce să-L imite” (Sf. Ignaţiu).

Apostolatul rugăciunii (născut în secolul al XIX-lea) face un pas ulterior. Nu numai că se poate sta totdeauna cu Dumnezeu dar se şi poate mijloci în orice moment, în orice acţiune.

Intenţia este totuşi importantă, după Sf. Toma, în însăşi rugăciunea explicită, deoarece face ca să fie rugăciune şi momentele inevitabile de distracţie.

Cel care se roagă este mai ales omul interior: Biblia şi Orientul îl numesc inima, sat spiritul. Există din aceia care o înţeleg în cheie intelectualistică, şi alţii în cheie voluntaristică; există din aceia care văd în acesta omul în unitatea sa, dar există şi din aceia care îl văd în mai ales pe Duhul Sfânt prezent în om. În acest caz rugăciunea înseamnă intrarea omului în intimul său.

Cei care în istoria spiritualităţii creştine au crezut să indice ca rugăciune perfectă, sau chiar unică, o rugăciune numai interioară, au găsit din partea Bisericii o reacţie sănătoasă.

Rugăciunea are loc şi prin cuvânt. Vocea nu este o dispersiune goală, nu este vânt, cuvânt inutil. Poate să fie, desigur. Isus însuşi avertizează împotriva folosirii multor cuvinte. Dar vocea este şi suflare, invocaţie, respirarea spiritului (şi a Duhului). Este strigare. Iar cei două mii de ani de istorie creştină sunt plini de aceste voci care urcă la Dumnezeu din mijlocul nenumăratelor necesităţi, tragedii, speranţe a creştinilor. Cuvinte de veacuri care dau vibraţii particulare anumitor biserici vechi, unor statui, unor icoane, unor morminte.

Chiar şi formulele au o importanţă enormă. Desigur, s-a făcut şi un uz mecanic; au fost impuse deseori ca taxe de plătit lui Dumnezeu. Dar în realitate exprimă rugăciunea credincioşilor care l-au căutat pe Dumnezeu. Rugăciunea Tatăl nostru este fără îndoială marea rugăciune. Învăţată de Isus însuşi, este rugăciunea cea mai comentată în tradiţia noastră. Bucură-Te Marie a fost rugăciunea cea mai frecvent recitată în al doilea mileniu al Bisericii catolice, poate şi în mod secret cea mai iubită, din moment ce se părea că Isus nu mai apare rugându-se împreună cu noi. Maria în schimb poate să se „roage pentru noi păcătoşii”, mai ales „în ceasul morţii noastre”. Formulele magice ale păgânismului, creştinismul le înlocuieşte cu litaniile, invocarea sfinţilor mai populari şi a misterelor credinţei. Cu aceste litanii el semnează întreaga sa istorie de toate zilele: trupul său, sănătatea, munca, pe cei dragi ai săi. Mai târziu aceste litanii vor fi înlocuite cu litanii mai gratuite, mai spirituale („titlurile” lui Maria sau ale lui Isus, de exemplu). Vor mai rămâne litaniile sfinţilor şi rogaţiunile cele care vor nara lui Dumnezeu istoria cotidiană a omului. Rugăciunile „furişate” (jaculatoriile), înălţate către Dumnezeu) sunt invocaţii foarte scurte, avânturi repetate, furişate către Dumnezeu. Dominicanii le vor folosi foarte mult în călătoriile lor atunci când mergeau să predice.

Cuvintele sunt însoţite uneori de muzică (astfel ne rugăm de două ori, afirmă Augustin). Sau sunt scrise: Confesiunile Sf. Augustin de exemplu, pline de încredere, fără aspecte doctrinale. Sau efuziunea lirică a lui Bernard, poezia lui Francisc, jurnalul lui Charles de Foucauld, jurnalul Fericitului papă Ioan al XXIII-lea... .

Mâna, în afară de faptul că poate să scrie, poate şi să picteze, sau să creeze muzică. Sau să sculpteze îngeri care cântă sau sună dintr-un instrument muzical. Sau să înalţe catedrale către cer. Vârfurile turnurilor bisericilor sunt cuvinte scrise şi adresate numai lui Dumnezeu.

c) Eliberarea de rele

O prezentare separată merită nenumăratele forme de rugăciune pentru eliberarea de rele. Am văzut la început rugăciunea pentru eliberarea de păcate. Aici vorbim despre invocaţiile de vindecare. Este o rugăciune prezentă deja în primele secole ale Bisericii. Ea răspunde unei invitaţii explicite din partea NT (Iac 5, 14-16) şi se află în continuitate cu ceea ce Cristos a făcut. Cel bolnav nu este lăsat singur în faţa lui Dumnezeu. Cuvintele dau un semnificat de invocaţie gesturilor mâinilor (impunere, ungere), astfel ca şi grija umană, comunicarea de energie, afectul, să devină rugăciune. Comunitatea prezentă (este vorba totdeauna de rugăciune de invocaţie, deci de solidaritate) invocă eliberarea, în numele şi cu ajutorul puterii lui Isus Cristos.

Şi rugăciunea împotriva prezenţei duhului rău, satana, se inspiră de la Isus. Abuzuri, superstiţii, curiozităţi, frică au îndepărtat din ce în ce mai mult această formă de rugăciune. A mai rămas numai în exorcismele din liturgie (binecuvântarea apei, a uleiului, etc.), în invocaţiile populare, în semnul crucii şi în stropirea cu apă sfinţită, în rugăciunea privată a atâtor părinţi asupra fiilor, al confesorilor asupra unor penitenţi în mare dificultate. Nu este vorba numai de acea rugăciune autoritară pentru ai elibera pe aşa numiţi „posedaţi” (rugăciune rezervată numai unor preoţi „prudenţi”, numiţi din partea comunităţii şi a superiorilor); este vorba de acea invocaţie afectuoasă asupra celor care sunt chinuiţi de rele sau de tentaţii puternice şi greu de controlat.

Călugării dezvoltă şi rugăciunea pentru eliberarea de tentaţii. Isus însuşi învaţă că trebuie să ne rugăm pentru aceasta. Rugăciune făcută cu lacrimi, cu gesturi fizice (uneori chiar violente), cu încredere, în unire cu rugăciunea propriului părinte spiritual.

Chiar şi rugăciunea care îl însoţeşte pe cel muribund în ultimele sale clipe îşi are originea la începuturi: este invocat Cristos (mai târziu şi arhanghelul Mihail, cel care se luptă împotriva satanei), se nădăjduieşte în înviere, se oferă pâinea pentru călătorie (viaticul), sub formă comunitară.

Aceste forme de rugăciune pentru vindecare au la începutul Bisericii caracter eclezial. Însănătoşirea bolnavului este văzut ca un dar făcut Bisericii din partea lui Dumnezeu: pe de o parte îi este restituit un mădular, care poate să-L laude pe Domnul împreună cu fraţii, iar pe de altă parte i se oferă un alt semn al victoriei Duhului lui Cristos asupra duhului celui rău. Încet încet însă, vindecarea devine un dar mai puţin invocat ca semn pentru întreaga Biserică şi devine o problemă privată, care-l priveşte pe cel bolnav (sau şi pe familiarii săi) şi pe Dumnezeu. Iar rugăciunea care se înalţă se pare că este cererea de a suporta boala din iubire către Cristos. Odată cu dispariţia comunităţii din orizontul acestei forme de rugăciune dispar şi gesturile fizice.

Tradiţia originară persistă însă în pietatea populară, în pelerinaje, în promisiuni, în novene, în cultul sfinţilor, mai ales în invocarea Sfintei Fecioare Maria. Sunt ei cei care păstrează chipul îndurător al lui Dumnezeu în sufletul atâtor creştini. Chiar dacă toate aceste forme se pare că conduc la o altă specie de Biserică, mai privată.