A EDUCA LA RUGĂCIUNE: A-L întâlni pe Dumnezeul care vine (II)

Dacă rugăciunea este experienţa unei întâlniri, pentru ca această acţiune a omului să fie autentică este necesar ca să fie respectată alteritatea celor două persoane care se întâlnesc. Rugăciunea înseamnă a intra într-o relaţie. Implică ca să fie acceptat cel care îmi stă în faţă ca unul cu totul altfel şi, deci, a nu pretinde să mă folosesc de el. a mă ruga cere ca eu să fiu eu însumi, cu viaţa mea, istoria mea, aşteptările mele, deficienţele pe care le port în mine. Să mă prezint aşa cum sunt eu. A respecta dinamica întâlnirii cu „cealaltă persoană” şi să accept neprevăzutul, întârzierile, anticipările, noutăţile pe care orice întâlnire le presupune.
Specificul rugăciunii creştine nu se află în formule sau în gesturile care se folosesc, în sentimentele care se exprimă, dar stă mai ales în aceasta: este Dumnezeu care, liber, vrea să-l întâlnească pe om pentru a-l mântui. Rugăciunea nu depinde de angajamentul omului, dar de iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu. Este mai ales un dar al lui Dumnezeu.

A ne ruga înseamnă a-l aştepta pe Domnul Dumnezeu care vine. Venirea şi prezenţa sa nu sunt rezultatul aşteptării noastre, dar decizia iubirii sale. Angajamentul prim al celui care vrea să se roage este aceea de a se pune în aşteptarea Domnului. „Până când omul mestecă sau repetă cuvinte, nu simte că nu este capabil să pătrundă şi să cerceteze misterul lui Dumnezeu. Dar imediat ce acceptă să rămână în faţa lui Dumnezeu în tăcere toate se schimbă. El nu poate face altceva decât să implore pe Dumnezeu ca să privească asupra lui şi să răspundă la chemarea sa... În orice rugăciune este deci necesar să încercăm să înţelegem implorându-L pe Dumnezeu să ne ilumineze (Y. RAGUIN, Pregare oggi, EDB, Bologna 1974, p. 19).

Rugăciunea autentică se hrăneşte şi creşte într-un teren de gratuitate şi de credinţă. Rugăciunea nu „foloseşte la nimic”, aşa cum arta nu foloseşte la nimic, fantezia, jocul, sărbătoarea. Rugăciunea nu se poate comercializa. Putem spune că rugăciunea este inutilă. Trebuie să eliberăm acest gest de categoria eficienţei. Întâlnirea cu persoanele nu trebuie finalizată productivităţii, riscând într-o cădere spre comercializarea care poluează raportul uman.

Nu intru în rugăciune pentru a-L „captura” pe Dumnezeu, pentru a-L constrânge, dar pentru a-L aştepta, pentru a-L întâlni, pentru a răspunde invitaţiei sale. Primul lucru necesar este deci un act de credinţă. Semnifică să ne punem în prezenţa sa fără prea multe programări, să facem spaţiu în noi pentru a primi semnele venirii sale. Semnifică să ne dispunem să înfruntăm şi oboseala de a descifra propria lume pentru a vedea în ea prezenţa sa, fără a construi locul unde să-L întâlnim.