A EDUCA LA RUGĂCIUNE: Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa de toate zilele (V)

Dacă rugăciunea este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu care se întâlneşte în credinţă, educarea va avea scopul să pregătească terenul pentru ca subiectul să poată observa semnele prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa şi în lume. Dumnezeu se manifestă cum vrea El, trecând peste orice schemă stabilită de noi.
a) Este necesară autoeducarea şi educarea către o atitudine de ascultare, deschiderea spre noutate şi imprevizibilitatea vizitei lui Dumnezeu. A observa gratuitatea prezentă în persoane şi a fi disponibili de a depăşi mentalitatea comercială care dă valoare numai la ceea ce poate fi schimbat gratis.

b) Întruparea nu pune la o parte umanul pentru a face spaţiu divinului, dar face astfel ca umanul să fie ridicat spre divin, aşa cum a avut loc în mod exemplar şi unic în Cristos. Întruparea pune bazele unei educări care devine manifestare a Duhului celui Înviat care răscumpără orice lucru cu Paştele său, cu învierea sa. Rugăciunea devine astfel o atitudine de dialog în viaţa de toate zilele, în istoria care se trăieşte. Dumnezeu nu se găseşte numai în Biserică. Toată viaţa, chiar şi în aspectele cele mai profane, se transformă într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu.

c) Este necesară mistagogia experienţei (K. RAHNER), adică educarea pentru a trece de la superficial la profund, de la vizibil la experienţa misterului. Existenţa se întrepătrunde cu rugăciunea. Viaţa de toate zilele, cotidianul este deja pragul întâlnirii cu Dumnezeu. Rugăciunea începe în momentul în care se acceptă să se deschidă ochii şi inima lui Dumnezeu care comunică cu noi prin mijlocul evenimentelor şi a întâlnirilor, atunci când se lasă ca să încolţească în noi înşine cuvântul său, transformându-se până la punctul de a putea fi redată lui Dumnezeu îmbibat fiind de propria viaţă. Este necesar să se redescopere sacramentalitatea vieţii pentru a vedea întrânsa pe Dumnezeu care interpelează omul. Cotidianul e-vocă şi pro-vocă. Este vocaţia la ascultare şi la răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului. Nu numai, dar şi con-voacă, este un apel la întâlnirea cu El care nu ne poate lăsa indiferenţi, dar este totdeauna răscumpărare. Chiar şi precaritatea, limitele datorate fiinţei umane, dramele umanităţii, chiar dacă nu sunt voite de Creator, devin, prin puterea lui Dumnezeu ocazii de speranţă şi cuvinte ale sale. A se autoeduca şi a educa ca să se vadă în transparenţă cotidianul pentru a-L vedea pe Dumnezeu care vorbeşte, este marea obligaţie pe care creştinul şi-l asumă. „Sacramentul” săracului va fi un apel pe care Dumnezeu îl lansează pentru a ne da seama de nevoile sale şi pentru a invoca ajutor prin rugăciune.

d) Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, dacă este pregătită de ascultarea Cuvântului său în totalitate în mijlocul atâtor cuvinte pe care le pronunţă în viaţa omului, va deveni iluminant. Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu care vorbeşte astăzi dă sens existenţei noastre.

e) Rugăciunea ca atitudine va trebuie să avanseze în mod natural în angajare. O rugăciune care ne-ar lăsa indiferenţi faţă de situaţia în care trăim şi faţă de situaţia deseori crudă a lumii nu ar fi autentică.

f) Chiar dacă nu trebuie confundată rugăciunea cu situaţiile grave, nu trebui uitată importanţa de a găsi un timp, un loc, modalităţi pentru a verbaliza explicit aşteptarea şi răspunsul care trebuie dat lui Dumnezeu care vizitează omul. Din acest motiv este important să fie educat omul ca să se exprime cu Dumnezeu ţinând cont de diferitele modalităţi de comunicare umană. Dacă omul trăieşte situaţii de suferinţă, păcat, stupoare, contemplaţie, rugăciunea sa va fi adaptată în mod mai adecvat situaţiilor diferite şi va găsi felul pentru a le exprima sub formă de rugăciune: invocare, cerere de iertare, laudă, mulţumire, mijlocire, etc. Întâlnirea cu comunităţi care se roagă şi cu oameni de rugăciune va fi stimulant din punct de vedere educativ, cu pactul ca să nu fie izolat, dar să fie inserat într-un itinerar care cuprinde un înainte şi un după. Foarte utile sunt şi şcolile de rugăciune care unesc experienţa concretă a rugăciunii cu reflecţia şi informaţia.

g) Până acum am vorbit despre rugăciunea omului, subliniind aspectul personal. Nu ar fi o raportare autentică cu Dumnezeu dacă rugăciunea nu ar găsi o complementaritate în celebrarea cu comunitatea. Aşa cum omul nu trăieşte izolat, tot la fel întâlnirea sa cu Dumnezeul vieţii şi al istoriei va trebuie să aibă momente culminante în care întâlnirea cu fraţii şi surorile va conduce la a deveni Biserică, trup al lui Cristos înviat care continuă misiunea sa în lumea care aşteaptă mântuirea. Comunitatea adunată devine vocea miresei care se adresează mirelui, anticipare a întâlnirii finale în mărire, atunci când rugăciunea va fi numai laudă bucuroasă în comuniune perfectă.