CATEHEŢI ADULŢI ŞI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (I)

MINISTERIALITATEA LAICULUI CATEHET ÎN RELAŢIE CU MINISTERIALITATEA BISERICII

O cateheză, care l-a condus pe cel adult către o reală maturitate în credinţă, îl face pe acesta să-şi asume şi o responsabilitate precisă în sânul comunităţii creştine, nu din motive de funcţionalitate sau eficienţă, ci dintr-un profund motiv eclezial: el se simte parte integrantă a Bisericii, la a cărei creştere şi misiune trebuie să contribuie punând la dispoziţia ei darul său original.

Toţi sunt responsabili ai Cuvântului lui Dumnezeu

Una din imaginile cele mai bogate şi profunde pe care Conciliul a folosit-o pentru a exprima realitatea şi identitatea Bisericii este cea de trup al lui Cristos şi de popor al lui Dumnezeu , imagini care pun în evidenţă dimensiunea comunitară a credinţei şi exigenţa ca ea să fie exprimată prin primirea darului propriu pe care fiecare îl poartă în sine pentru folosul tuturor. Duhul Sfânt împarte daruri diferite şi multiple pentru dezvoltarea şi maturizarea comunităţii; este necesar ca fiecare, luând conştiinţă de propriul dar, să-l pună în slujba şi pentru utilitatea tuturor.

Din reflecţia Bisericii asupra Evanghelizării şi Ministerelor reiese un proiect de comunitate ca fiind o realitate organică, în interiorul căreia fiecare botezat are un rol precis pentru că a primit un dar. Misiunea de a anunţa mântuirea adusă de Cristos, poate fi realizată, în realitatea fiecărei comunităţi numai în măsura în care fiecare devine protagonist al vieţii ecleziale şi se obligă să armonizeze propriul dar şi propria slujire cu darul şi slujirile celorlalţi, într-o integrare care este comuniune, pentru că se adapă din iubirea cu care Dumnezeu iubeşte orice om şi cu care Cristos a oferit viaţa sa pentru ai săi. Se configurează astfel o Biserică ministerială, adică în slujba omului şi a lumii întregi, printr-o pluralitate de ministere ce vor să manifeste bogăţia obligaţiei sale de a fi Roabă/slujitoare asemenea lui Cristos.

Botezul, din moment ce introduce persoana într-o manieră vitală în marea familie a fiilor lui Dumnezeu, îl face părtaş şi de misiunea întregii Biserici. Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis (4 martie 1979) aminteşte această exigenţă: „este necesar ca (…) responsabilitatea Bisericii pentru adevărurile divine să fie totdeauna şi în diferite feluri, împărtăşită de către toţi” ; acest lucru înseamnă că „în Biserică, fiecare credincios este, în partea sa, responsabil al Cuvântului lui Dumnezeu” ; responsabilitatea sa, avându-şi rădăcinile în consacrarea baptismală, este confirmată de celelalte sacramente şi este exercitată în diferite feluri după vocaţia personală a fiecăruia şi situaţiile vieţii, („Cristos i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos până când vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Cristos. Ef 4, 11-13); dar, dincolo de aceste diversităţi, se observă egala responsabilitate din care motiv „fiecare creştin este, prin natura sa, un catehet: trebuie să ia conştiinţă de propria responsabilitate şi trebuie să fie îndemnat şi pregătit să o exercite” .

Unica profeţie a Bisericii are nevoie şi de vocaţia laicilor, chemaţi să facă prezentă puterea Evangheliei în viaţa de fiecare zi, în viaţa familiară şi socială; în structurile seculare, însoţind mărturia proprie cu profesarea explicită a credinţei care, astfel, devine prezent ca şi cuvânt de speranţă în acele realităţi unde Evanghelia nu ar putea ajunge decât numai prin prezenţa laicilor .

Vocaţia profetică a laicilor

Condiţia progresivei secularizări a societăţii şi a culturii noastre pune în evidenţă din ce în ce mai mult valoarea vocaţiei profetice şi apostolice a laicilor pentru vitalitatea Bisericii. Momentul actual face să rezulte urgent ca laicii să poarte întreaga lor experienţă temporară şi lumească în comunitatea creştină, în organismele sale, în momentele cruciale ale vieţii sale, pentru ca Biserica să poată fi tot mai mult sare şi lumină în societatea în care este chemată să trăiască.

Modalităţile prin care Biserica îşi exercită misiunea profetică sunt multiple: există modul tăcut al gesturilor, al mărturiei coerente a vieţii, dar mai ales predicarea vie a mesajului, vestirea explicită şi clară a Adevărului la care viaţa creştinului aderă în credinţă şi în alegerile existenţiale. „Predicarea” mesajului este un element fundamental în evanghelizare şi în formarea la viaţa de credinţă, pentru că tocmai prin această modalitate sunt proclamate „numele, învăţătura, viaţa şi promisiunile, Împărăţia, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu” .

A vorbi despre Dumnezeu, a proclama măreţele sale opere, a-i vesti misterul, rămâne un mijloc de neînlocuit pe care Biserica o are la dispoziţie pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea sa profetică, în certitudinea că nici o altă formă de comunicare şi de răspândire a mesajului lui Cristos nu va putea niciodată să înlocuiască predicarea vie şi directă a Cuvântului Domnului. Şi oricât „vorbirea” despre Domnul şi despre misterul său ar părea un efort inutil dacă cuvintele nu sunt însoţite de mărturia vieţii şi a faptelor, cu toate acestea existenţa poate rămâne un mister incomprehensibil, dacă nu este însoţită de cuvânt: misterul iubirii lui Dumnezeu este prea mare, prea „dincolo” de inteligenţa umană, pentru ca să fie înţeles fără cel care îl vesteşte, ca dar gratuit, gratuit dăruit şi inteligenţei omului cât şi întregii sale existenţe (vezi experienţa lui Moise şi a lui Isaia).

Inteligenţa fiecărui om se pleacă în faţa unui mister care o transcende, care o întrece şi care, de una singură, nu ar fi capabilă să o primească. Biserica îşi exercită astfel misiunea, nu atât explicând şi demonstrând adevărul despre Dumnezeu, cât mai degrabă vestind şi proclamând un mister pe care nu-l poate demonstra deoarece se află „dincolo de ea”; un mister de care este fascinată şi cucerită, pentru că este un mister de iubire, făcând ea însăşi experienţă despre această iubire, iubire care o conduce să-i cânte lauda.