CATEHETI ADULTI SI ANIMATORI DE CATEHEZĂ (II)

Necesitatea de a avea

cateheţi laici

Pentru cateheză, ca şi pentru celelalte expresii ale misiunii profetice, este necesară prezenţa laicilor, pentru ca Biserica să crească cu ajutorul darului tuturor. Necesitatea de a avea cateheţi laici nu se naşte din dorinţa de a răspunde unor exigenţe pastorale urgente sau din lipsă de preoţi, ci dintr-o reflecţie pe care Biserica o face asupra sieşi, asupra propriei vieţi şi a misiunii sale. Cateheţii laici sunt necesari vieţii comunităţii, pentru că ea are nevoie de diferitele vocaţii, care să exprime voinţa de a răspunde fidel, în complexitatea misiunii profetice, necesităţii de speranţă în lumea de astăzi.

Necesitatea cateheţilor laici se observă şi mai clar dacă se consideră particularele probleme ale catehezei copiilor, tinerilor şi adulţilor din zilele noastre. Fiecare categorie are necesităţi proprii şi, în consecinţă, conţinutul şi metoda de catehizare trebuie adaptate astfel ca mesajul lui Cristos să ajungă direct în inima lor şi să-i conducă spre convertire. Catehetul nu poate fi rupt de contextul social, economic, cultural, politic şi religios în care trăieşte şi este chemat să-l vestească pe Cristos. Nu poate face abstracţie de mijloacele de comunicare în masă care au invadat lumea, dar trebuie să se folosească de ele cu toată inteligenţa. Cu toate acestea, munca de răspândire a mesajului lui Cristos pare, pentru mulţi şi deseori, o muncă sterilă, fără rezultate imediat şi, mai ales fără satisfacţii personale. Una din cauzele acestui eşec şi dezamăgire constă în faptul că, deseori, învăţătorul se consideră protagonistul principal al evanghelizării, în timp ce el este numai un simplu instrument în mâna lui Dumnezeu chemat şi trimis de Acesta să-l facă cunoscut oamenilor. Este necesar deci ca laicul catehet să conştientizeze izvorul vocaţiei sale.

Botezul reprezintă originea, fundamentul ministerului catehetului, ca de altfel a tuturor celorlalte ministere din Biserică. A recunoaşte acest dar şi responsabilitatea ce derivă din el pentru orice credincios, poate să ajute catehetul să stabilească corect propria obligaţie, făcând-o să izvorască dintr-un sens de profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de entuziasmul de a-i aparţine, de bucuria de a-i putea da mărturie. Decizia de a deveni catehet sau animator de cateheză nu se poate fonda pe motivaţii contingente, ocazionale, dar din conştiinţa că, înrădăcinat în Cristos, credinciosul realizează viaţa sa punând în practică planul lui Dumnezeu, dând răspuns la chemarea lui Isus care îl vrea, din fiu, colaborator la misiunea profetică prin acest minister.

Iarăşi, sacramentul botezului îl introduce pe creştin în familia fiilor lui Dumnezeu şi îl solicită, deci, să ia parte în mod activ la viaţa şi creşterea Bisericii, să se simtă înrădăcinat în ea, implicat să o iubească şi să o slujească în acea mică porţiune a Bisericii care este comunitatea/şcoala sa. Misiunea catehetică necesită, deci, disponibilitate şi calificare; catehetul dă mărturie lui Dumnezeu prin cuvânt, pentru că i-a dat mărturie cu viaţa. El nu poate să gândească că-şi poate exercita ministerul comunicând o doctrină, şi acest lucru şi mai puţin în mijlocul copiilor şi al tinerilor. El, împreună cu alţi adulţi, este chemat să facă un itinerar de credinţă în propria viaţă; este chemat mai ales să vestească că Domnul nostru este prezent în istoria oamenilor şi acţionează în mijlocul lor.

Cateheza pentru copii şi tineri este înainte de toate căutare înţeleaptă a acelui Dumnezeu care se manifestă în ţesutul evenimentelor umane; este datorie să înţeleagă că istoria mântuirii continuă şi astăzi şi că cel credincios trebuie să-şi antreneze ochii sufletului pentru a-i recunoaşte semnele. În limbajul catehezei trebuie deci să răsune viaţa cotidiană, cu necazurile şi contradicţiile sale, cu bucuriile şi dorinţele omului.

Spiritualitatea catehetului laic

Pentru creşterea credinţei laicilor adulţi este fundamentală prezenţa cateheţilor laici; numai cu ajutorul lor Cuvântul lui Dumnezeu poate să răsune în mod original laic, şi poate să poarte în sine truda de a-l recunoaşte pe Dumnezeu în familie, şcoli, fabrici, viaţa politică, etc; poate să reflecte efortul şi încercarea de a întrupa exigenţele evanghelice în interiorul situaţiilor vieţii laicale. Aceasta nu face superfluă prezenţa preotului sau a celui consacrat, în grupul care face cateheză; mai mult încă, o califică prin darul specific pe care fiecare îl poartă în sine.

Ministerul catehetului trebuie să se bazeze pe o intensă viaţă spirituală, caracterizată de vocaţia laicală, pentru că ceea ce califică şi mai mult acţiunea este obligaţia de a face din cateheză o transparenţă a unui eveniment care se trăieşte în viaţa de toate zilele. Catehetul este, deci, înainte de toate, un discipol al Domnului; poate avea titlul de a „învăţa” şi de a-i educa pe alţii la credinţă, numai în măsura în care magisteriul său se naşte dintr-o experienţă de discipolat pe lângă Unicul Învăţător, care zilnic ascultă în credinţă, în tăcere, în rugăciune, în contemplaţie. Este necesar deci, ca el să înveţe să trăiască ca şi Cristos şi împreună cu Cristos, pentru a indica altora, în mod vital, diferitele feluri ce pot configura o existenţă de fii ai lui Dumnezeu în complexitatea lumii de astăzi.

Într-un anumit sens, orice catehet ar trebui să poată spune ceea ce apostolul Paul repeta deseori comunităţilor fondate de el: „Faceţi-vă imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1 Cor 11, 1). Imitatori ai lui Cristos nu ca nişte oameni obosiţi care repetă necontenit, an de an, comportamente codificate şi tradiţii, dar ca interpreţi ai vieţii Lui şi a prezenţei sale în lume: pentru că, în mutatele condiţii istorice şi culturale se întrupează aceleaşi sentimente, aceleaşi atitudini, acelaşi stil de viaţă care a fost a lui Cristos, pentru ca credinţa în el să devină unicul criteriu de lectură a vieţii.

Acest lucru va fi posibil numai dacă catehetul este obişnuit să mediteze Cuvântul, dacă se lasă plăsmuit de acesta continuu în credinţă; dacă-l primeşte în ascultare; dacă-l face evident în caritate şi în roadele vieţii. O autentică spiritualitate a catehetului comportă centralitatea Cuvântului; ascultarea sa nu este aseptică, ruptă de viaţa de toate zilele, dar este profund înrădăcinat în el. Catehetul devine astfel un contemplativ în lume, care se face disponibil să-i ajute pe fraţii săi în întâlnirea lor cu Dumnezeu în cotidian. Astfel, şi la acest nivel de viaţă spirituală, are loc acea integrare dintre credinţă şi viaţă, integrare care nu se fondează nu atât pe principiul de coerenţă, ci îşi găseşte izvorul într-o profundă unitate existenţială care-şi are centrul şi axa sa în Cristos Isus, recunoscut, primit în ascultare, iubit şi mărturisit în orice situaţie a vieţii.

Note:
 
1) Cf. LG, nn. 7 şi 9.

2) RH, n. 19.
3) RdC, n. 12.
4) RdC, n. 183.
5) Cf. LG, 33.
6) Evangelii Nuntiandi, nr. 22.