Dumnezeu nu mi-e de ajuns!

Dumnezeu nu mi-e de-ajuns!

Aud din ce în ce mai des, îndeosebi din gura unor persoane mai evlavioase

o afirmație care îmi zgârie urechile din ce în ce mai tare: mie Dumnezeu îmi ajunge; restul nu contează, dacă-l ai pe Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic…

Și omul? Să fie oare adevărat că omului îi este de ajuns Dumnezeu? Că poate să fie împlinit numai cu Dumnezeu în inimă, și pe buze? Personal mă îndoiesc de veridicitatea acestei afirmații, iar dacă unul se poate mulțumi numai cu Dumnezeu, fără să vrea și pe om alături și în inima lui, cred că acela nu este un om mulțumit pe deplin, sau mai bine zis, mântuit pe deplin. E ca și cum cineva ar merge la medic și i-ar cere să-i taie un picior sau o mână, că-i e de-ajuns numai una,… pentru câtă muncă face!

Citesc în cartea Facerii, la capitolul al II-lea că Dumnezeu, văzându-l pe bărbat singur, înconjurat numai de copaci și de plante, a exclamat: „Nu e bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. (2, 18). A făcut așadar și animalele, dar omul tot singur era, deși dăduse nume tuturor fiarelor pământului. Nu-și găsise pe cineva pe potriva lui. Omului nu-i era de ajuns că a dat nume animalelor, că îl avea pe Dumnezeu, dar avea nevoie ca și pe el să-l poată numi cineva, nu de alta, dar ca să nu vorbească în gol, iar lui nimeni să nu-i vorbească. Și, astfel, văzândul-l însingurat, Dumnezeu crează ceva asemenea lui, crează un alt om, însă numai asemenea lui, nu la fel întru totul ca el, căci aceasta nu mai era bărbat, ci femeie. Iar bărbatul văzând această creatură, se bucură și o recunoaște ca fiind ceva potrivit cu el. Și așa începe aventura umană pe pământul nostru: doi oameni asemănători, dar nu la fel, nu identici, vor continua opera lui Dumnezeu până-n pragul veșniciei, zămislind fete și băieți, spre mai mare glorie a lui Dumnezeu.

Nimeni, în cazuri normale de viață, nu poate fi mulțumit numai cu Dumnezeu, oricât de spiritual sau de mistic ar fi. Și gândesc că nici Dumnezeu nu cere o asemenea jertfă din partea omului, indiferent în ce stare de viață ar trăi acesta, mă refer aici mai ales la persoanele consacrate, care nu se căsătoresc, dar nici nu trăiesc separați de oameni, pe vârful unui munte plin cu zăpadă. Cu toții avem nevoie de un om, bărbat sau femeie, în funcție de genul propriu, și nu neapărat din necesitate, cât mai degrabă datorită generozității înscrisă de Creator în inimile noastre. Mai exact, nu am nevoie de celălalt pentru că mă poate ajuta, sau pentru că poate face ceea ce eu nu pot face, dar pentru a putea dărui generozitatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Iar numele dăruirii, a generozității este GRATUITATE. Nu dau ca să primesc, nici ca să-mi mai dezmorțesc mâinile lipite în buzunar, ci pentru că am fost făcuți generoși din natură, așa cum cântecul, pentru a fi gustat de mine, trebuie să-l scot din inimă și să-l expun. 

Nu e bine ca omul să fie singur; nu e bine ca omul să fie numai cu Dumnezeu; însă e un mare bine ca omul să stea împreună cu unul potrivit lui; iar acesta nu poate fi altcineva decât un alt om. Restul, în afară de Dumnezeu, sunt auxiliari. De altfel, nici Dumnezeul Treime nu a rămas închis în propria-i persoană, ci s-a făcut cunoscut nouă, ca noi să-l cunoaștem și să fim cunoscuți de el.

Doamne, care este porunca cea mai mare, este întrebat odată Isus de un oarecare. Cunoaștem cu toții răspunsul: să-l iubești pe Dumnezeu…, și pe aproapele tău…, ca pe tine însuți. Așadar 3 în 1: pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe tine însuți. Nu se poate renunța la nici una din acestea trei, fără să se ciuntească totalitatea iubirii, și integralitatea unei vieți cu adevărat creștine. Restul sunt spiritualisme ieftine, care nu merită experimentate nici dacă le-am primi gratis. 

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 150/2018