Trăia odată un rabin pe care lumea îl venera ca pe un trimis
al lui Dumnezeu. Nu trecea zi fără ca o mulțime mare de persoane să nu se adune
în fața casei acestuia, în căutarea unui sfat. Și de fiecare dată când rabinul
vorbea, oamenii îi sorbeau cuvintele cu nesaț. Între cei prezenți era și un
personaj destul de antipatic, care nu pierdea nici o ocazie să-l critice pe
rabin. Observa slăbiciunile acestuia și-și bătea joc de defectele lui, cu
dezaprobarea celorlalți, care începură să vadă în el întruparea diavolului.
Într-una
din zile, acest “diavolˮ se îmbolnăvi
și muri. Cu toții se bucurară de vestea morții lui. Mergând din nou la rabin,
îl întrebară dacă este îndurerat pentru soarta mortului. El răspunse: Nu, nu! De ce ar trebui să plâng
pentru prietenul nostru, care acum se află în cer? Acel om era singurul prieten pe care-l aveam.
Iată-mă aici înconjurat de lume care mă venerează. Acela era singurul care mă
punea la încercare; mă tem că fără el aș fi încetat să mă maturizez. În vreme
ce spunea aceste cuvinte, rabinul începu să plângă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial