Joaca de-a creștinismul

Abraham, părintele credinței

Kierkegaard a așezat figura lui Abraham în centrul stadiului credinței, deoarece, prin excelență el este prototipul ei. Kierkegaard s-a oprit îndelung să comenteze acea dramatică pagina din cartea Genezei, capitolul XXII, unde se narează sacrificarea lui Isaac. Abraham este complet singur, fără posibilitatea de a împărtăși cuiva dificila hotărâre pe care se pregătea să o pună în practică. Dacă cineva ar afla ceea ce el vrea să facă, Abraham ar fi obiect de ceartă și de condamnare. Nimeni și niciodată nu va putea să-l justifice: nici societatea, nici prietenii, nici măcar soția lui, Sara. Acțiunea sacrificială pe care Abraham, în credință, se pregătește să-l pună în practică, este o absurditate, deoarece merge împotriva oricărei logici, împotriva oricărui principiu religios și împotriva oricărei norme morale. Este lucru plin de oprobriu și absurd! Etica ne învață că tatăl și mama trebuie să-și iubească proprii copii, și trebuie să-și de-a viața pentru ei. Dacă Abraham ar fi murit pentru a-l salva pe Isaac, ar fi fost aplaudat de toți oamenii. Oricine ar fi înțeles sacrificiul lui, iar Abraham ar fi devenit un erou etic, adică un sfânt. Câte mame au murit în momentul în care dădeau naștere unui copil: eu sau el. Este mai bine ca eu să mor, dar copilul meu să trăiască. Sfinții pe care noi îi recunoaștem ca atare sunt cei ce mor și se sacrifică pentru alții. În fond, sfinții sunt bărbați și femei de înțeles la nivel etic. Sunt sfinți pentru că au trăit bine, după principiile religiei și ale moralei. În mod paradoxal, ar putea fi chiar oameni fără credință. În fond, nu este chiar așa de greu să fim sfinți. În schimb, Abraham este complet în afara acestor scheme. El trăiește credința într-un mod atât de mare și de absolut încât nu are nevoie de justificări la nivel moral, nu caută compromisuri care să-l salveze pe plan religios. Abraham este adevăratul om de credință, deoarece trece dincolo de morală și de religie. Mai mult, prin credință, el poate face exact contrariul a ceea ce prescrie morala și religia. Din acest motiv este definit de către Kierkegaard erou al credinței, singur, total singur în fața lui Dumnezeu. Aici se observă enorma diferență care-l separă pe Kierkegaard de Hegel. Kierkegaard exaltă individul în identitatea și în solitudinea lui în fața lui Dumnezeu. Hegel, în schimb, nu are nici o considerație pentru individ: acesta este un simplu fragment fără identitate, rătăcit în absolut.

Pentru a înțelege distanța dintre morală și credință, Kierkegaard, în opera Exercițiul creștinismului, a analizat un episod narat de toate evangheliile sinoptice. Un oarecare merge la Isus și-l întreabă: „Învățătorule, ce trebuie să fac bun pentru a avea viața veșnică?” Răspunsul este scontat: este suficient să observi legea. Dacă vrei să fi sfânt, trăiește după porunci, conform normelor moralei și religiei. Dar tânărul replică: „Am observat totdeauna aceste lucruri; ce-mi mai lipsește?” Dacă vrei să fi perfect, adică dacă vrei să anticipi aici pe pământ viața veșnică, dacă vrei să trăiești liber de boala mortală, care este disperarea, trebuie să renunți la tot ceea ce ai. Numai atunci vei fi liber și vei fi perfect: „Mergi, vinde tot ce ai, dă-l săracilor și vei avea un tezaur în ceruri; apoi vino și urmează-mă”. Trebuie numai să te încrezi. Așa este cu credința! Într-o pagină a Jurnalului său, comentând această pagină, Kierkegaard a scris: „Observă cazul tânărului bogat (Mt 19, 16 ss.): ce anume cere Isus de la el în primul rând? Cere un atare act, prin care, cu ajutorul acestuia, el va fi complet aruncat în brațele infinitului. Iată de ce anume avem nevoie: trebuie să ieși în largul mării, acolo unde apa are o adâncime de 70 000 de coți: aceasta este situația. Acum este vorba de a avea credință sau de a dispera”.

A ne elibera de toate, a ne arunca în brațele infinitului, a ieși în largul mării: este lucrul cel mai greu care i se poate cere unui om. Cum va putea să se justifice în fața soției, a copiilor, a prietenilor, a societății? Este mai ușoară viața morală decât viața de credință! Este mai ușor să fim oameni religioși decât oameni de credință, deoarece religia, ca și morala, reintră oricum în parametrii logicii și a raționalității. Numai credința dă omului acea detașare și acea libertate față de cazuistică, pe care religia și morala nu o pot da.

De fapt, rădăcina înseși a termenilor lege (lego) și religie (relegare) trimite la legătură, la obligație, la constrângere. Numai credința permite omului să se detașeze de lege și de religie, și să obțină o stare de libertate. De mai multe ori Sf. Paul, facând referință la figura exemplară a lui Abraham, a tratat tema raportului antitetic dintre operele legii și darul credinței: „A fost așa că Abraham a avut credință în Dumnezeu, iar aceasta i-a fost creditată ca dreptate. Știți, așadar, că fii lui Abraham sunt cei care vin din credință. Iar Scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va fi îndreptățit pe păgâni prin credință, i-a dat de mai înainte lui Abraham această veste bună: în tine vor fi binecuvântate toate neamurile. În consecință, cei care au credință sunt binecuvântați împreună cu Abraham care a crezut. Cei care, în schimb, fac apel la operele legii, se află sub blestem, deoarece este scris: Blestemat oricine nu rămâne fidel față de toate cele scrise în cartea legii, pentru a le practica. Și pentru ca nimeni să nu se poată justifica în fața lui Dumnezeu pentru lege, rezultă din faptul că cel drept va trăi în virtutea credinței. (...). Astfel legea este pentru noi ca un pedagog care ne-a condus la Cristos, pentru ca să fim jusitificați prin credință. Dar abia a ajuns la noi credința, noi nu mai suntem sub un pedagog” (Gal, 3, 6-11.24.25).

Traducere: Pr. Patrascu Damian

L. Cortesi, L’inutilità di Dio, Tau Editrice,  pp. 149-152.