Să intrăm în tăcere: meditație pentru Miercurea Cenușii

Să intrăm în tăcere

Meditație pentru Miercurea Cenușii

Postul Mare nu este un exercițiu intelectual, ci o chestiune de inimă. Miercurea Cenușii sosește în fiecare an. N-i se pune cenușă pe cap. Amintim rugăciunea, postul și pomana. Promitem să fim mai buni, sau să nu facem anumite lucruri. Pentru orice păcat sau dependență care ne chinuie de la începutul anului, și de care, din nefericire nu am reușit încă să scăpăm, în ciuda propunerilor bune pe care le-am luat de atâtea ori, Postul Mare ne prezintă o altă posibilitate. Dar care este aceasta?

Ne gândim, ne răzgândim, proiectăm și planificăm. Dacă abuzul de internet, sau odihna prea multă ne chinuie mintea, ca în fabula celor trei purceluși, începem să răbufnim și să suflăm, pentru ca acele case mici să fie suflate departe, însă fără nici un rezultat. Lucrăm asupra dependețelor noastre ca și cum totul ar depinde de noi. Dar nu este așa. Totul depinde de dependența noastră de Dumnezeu. Și nu putem învăța nimic din această dependență gândind, proiectând și planificând, răbufnind și suflând din greu.

Trebuie să ne deschidem inimile. Trebuie să fim liniștiți. Dar cum?

Acum ceva timp, recapitulând pentru a mia oară felul cel mai bun de a mă ruga, mi-am dat seama că vorbeam prea mult. În capul meu se învârteau un milion de idei. Aceasta era problema. Chiar în capul meu, și nici în vreo altă parte. Construiam un zid între mine și emoțiile mele, o metodă foarte practică dacă se vrea a se menține controlul asupra tuturor aspectelor propriei vieți. Dar cu siguranță puțin practică, dacă vrem să ne apropiem de rugăciune, deoarece această metodă sufocă dorințele inimii. Aveam în suflet impresia că mă rugam cu adevărat, că eram în legătură cu Dumnezeul pe care spuneam că-l iubesc, și credeam că-l urmez așa cum Isus m-a învățat.

În timpul școlii de specializare am învățat un lucru: până când vorbeam, la lecții sau la examene, nu exista posibilitate să fiu contestat în vreun fel, mai ales nu exista posibilitate să fiu întrebată de ceva la care nu aș fi putut răspunde. Ei bine, această strategie poate fi eficace în școala de specializare, dar nu poate să se definească a fi o manieră inteligentă de rugăciune.

Aceasta este ceea ce am învățat. Ține-o minte când vei întreprinde călătoria ta în Postul Mare.  Dacă în jurul tău se face mai frig sau mai cald, dacă lumina devine mai slabă sau mai clară, îți sugerez ca dorința pe care o porți în inimă, cea de a asculta și de a-l iubi pe Domnul cu toată ființa ta să fie ascultată dacă vei oferi înainte de toate tăcerea ta.

Aceasta nu înseamnă a deveni o buruiană. Există multe feluri de a sta în tăcere și multe feluri de a o pune în practică. Evident, dacă știi ce anume ține activă mintea ta asupra unui gând diferit de cel al prezenței lui Dumnezeu, ar trebui să fi conștient de momentul în care ți se prezintă un astfel de gând. Mă feresc să-l definesc o „ispită”, deoarece poate sau nu să fie astfel. Dar există unele aspecte ale vieții noastre – hrana, muzica, conversațiile – care intră mai bine în mintea noastră și formează o barieră care îndepărtează tăcerea.

Nu vreau să spun că în timpul Postului Mare trebuie să renunți la conversații și la muzică, cu atât mai puțin la hrană. Spun numai că, atunci când devenim mai conștienți de exigența noastră de tăcere, și în acest timp sfânt, unul sau mai multe gânduri de acest fel ar putea constitui un obstacol în fața tăcerii și, deci, un obstacol în menținerea acelui fel de tăcere de care avem nevoie pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu în inima noastră.

Lasă-mă să-ți fac un exemplu. Îmi place jazz-ul. Mă distrez des să-l definesc  a fi „muzica mea litugică”, pentru că sincopa și textul unor cântece, în special al acelora care vorbesc de iubire, deseori se potrivesc cu starea mea atunci când caut solitudinea care să mă ajute să mă rog. Dar, uneori, aceeași sincopă și același text se preschimbă într-un obstacol, chiar în momentul în care pătrunde în inima mea. Cred că această experiență este tocmai acel exemplu lampant a ceea ce este definit „efectul bolero”, adică repetarea unei singure fraze compuse de muzicianul francez Maurice Ravel. Odată ce sincopa și textul au invadat mintea mea, mă regăsesc inerm în a spune eu însămi ceva Domnului. Tocmai din acest motiv, uneori, în realitate de cele mai multe ori, am „renunțat„la jazz.

Evident, nu există nimic greșit a asculta jazz. Pentru alte persoane, pentru mintea altor persoane, același lucru ar putea să se întâmple cu cântul gregorian, cu ABBa și cu muzica Beatles. Toate sunt creații minunate, dar fiecare din ele ar putea deveni o distragere pentru rugăciune, care este tăcere cu inima deschisă, este tăcere cu inima deschisă în fața Domnului.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, dă-mi curajul să deschid în tăcere inima mea în fața ta.    

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 11-15.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian