JOI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A RECUNOAȘTE CRUCEA

Problema tăcerii constă în faptul că ea poate rezulta a fi terifiantă. Mai mult încă, uneori confundăm conceptul de solitudine cu cel de tăcere sfântă în fața Domnului. Nu sunt același lucru. Tăcera nu este egală cu solitudinea, chiar dacă se poate întâmpla să stăm în fața Domnului în tăcere, în solitudine, și putem sta în solitudine atunci când stăm în tăcere în fața Domnului.

Lucrul cel mai important este a recunoaște că solitudinea face parte din crucea de a fi a ființei umane. O recunoaștem, ca și durerea pe care o produce, și cerem harul să o suportăm. Suntem creaturi sociale. Avem nevoie de mângâierea comunității, a familiei și a prietenilor. Avem nevoie de muncă, atât în casă cât și în afara ei, cu scopul de a lua parte la acea minunată aventură care este viața noastră, avându-i pe toți în jurul nostru. Dar, în același timp, simțim nevoia de a rămâne singuri, în tăcere în fața lui Dumnezeu, dacă trebuie să recunoaștem crucea noastră, deoarece, în același moment în care facem acest lucru, suntem capabili să ne reîntoarcem din solitudine în comunitate, în mijlocul familiei și a prietenilor, și să recunoaștem astfel și crucile lor.

Tipologia solitudinii care ne face să fim singuri este alegerea deliberată de a nu sta aproape de cineva, adică de comunitate, de prieteni și de familie, astfel ca să putem rămâne singuri cu noi înșine, pentru scopurile noastre egoiste. Aceasta este o solitudine stupidă și foarte distructivă. Atunci când cineva vorbește de „fericită solitudine” – sunt singur cu mine însumi – poate chiar să aibă o mulțime de oameni care să-l aplaude, dar aceasta numai pentru că se privește ca în oglindă, și nu în cruce. A privi la cruce este adevăratul proiect al Postului Mare.

Misterul crucii este misterul auto-negației. Unul din primele lucruri pe care trebuie să-l negăm suntem chiar noi înșine și, un prim punct în această negare, este să ne negăm nouă înșine mângâierea gândurilor autoreferențiale și a viselor cu ochii deschiși, care pot să se mascheze în rugăciune. Trebuie să evităm orice fel de „rugăciune pietistă”, care este făcută în timpul rămas și care, apoi, rezultă a fi ineficace.

Ce să facem în acest caz?

Atunci când suntem prea focalizați asupra persoanei noastre, atunci când toată rugăciunea noastră este o recitare a durerilor noastre, a sosit timpul să vorbim cu cineva care ne poate ajuta să ieșim din acest cerc vicios. Da, să punem totul la picioarele crucii – orice durere și orice cruce – și făcând astfel vom menține în fața noastră chipul lui Isus. Trebuie să ducem crucile noastre, dar trebuie și să avem bun simț în a le duce și dreapta măsură cu noi înșine. Dacă ne așezăm și ținem prea strânse la piept crucile noastre nu vom putea îmbrățișa pe nimeni, și nimeni nu va fi în stare să ne îmbrățișeze pe noi. Inclusiv Dumnezeu.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să conștientizez că viața mea este la dispoziția ta.

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 17-19

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian