Când eram profesor la un
liceu dădeam acest exemplu: dacă un copil ar merge cu
părinții la parcul de
distracții, ar fi complet răpit de toate atracțiile care-i stau în față, și
orice lucru ar fi fantastic, iar el nu ar înceta să spună: privește, tată! Uite
ce fain e jocul ăsta!, atras fiind de toate. Orice atracție ar fi o susultare,
orice joc văzut l-ar exalta. Dar dacă, într-un moment de neatenție s-ar separa
de părinții lui și s-ar trezi în mijlocul confuziei lumii, în mulțimea fără
chip, ce s-ar întâmpla? Tot ceea ce i-ar sta în față, cu toată frumusețea lui,
s-ar transforma într-o amenințare și ar începe să plângă. În realitate, acolo
toate sunt ca mai înainte, atracțiile sunt aceleași, dar copilul plânge, nu-l
mai interesează nimic din ceea ce vede; toate au devenit un iad. Ce ar trebui
să se întâmple ca să uite de acel iad? Ar fi de ajuns ca să-și întâlnească din
nou părinții și totul ar fi din nou frumos, pentru că în relația cu ei, el ar
vedea din nou realitatea așa cum este ea. (Julián
Carrón, cit. paola Marchesini)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial