Într-un
orășel trăia un om care repara papuci, pe nume Martin Avdeic. Lucra
într-un atelier
de la subsolul unui bloc, care avea o fereastră care dădea la stradă. De aici
reușea să vadă numai picioarele oamenilor care treceau pe acea stradă, dar de
multe ori îi recunoștea chiar de la papuci, deoarece le reparase el. Avea tot
timpul multă muncă, pentru că lucra bine, folosea materiale de calitate și, pe
deasupra, nu cerea mulți bani de la clienții săi.
Cu mulți
ani înainte, îi muriseră soția și copii, iar Martin era atât de disperat încât
îl certa pe Dumnezeu pentru situația lui. Apoi, într-una din zile, un bătrân
din orașul lui, care devenise pelerin și avea faima unui sfânt, merse să-l
viziteze. Martin își deschise inima și i se destăinui: „Nu mai am nici un chef
de viață”, îi spuse, „nu mai am nici o speranță”. Bătrânul îi răspunse:
„Disperarea ta se datorează faptului că vrei să trăiești numai pentru fericirea
ta. Citește Evanghelia și Domnul îți va spune cum trebuie să trăiești”.
Martin își cumpără o Biblie. La început decise să o
citească numai în zilele de sărbătoare, dar odată începută lectura, simți o încurajare
atât de mare încât o citea în fiecare zi.
Se întâmplă astfel că, într-una din seri, citind din
Evanghelia după Luca, ajunse la textul unde se vorbea despre um bogat fariseu
care-l invitase pe Isus în casa lui. O femeie,
care pe deasupra mai era și o mare păcătoasă, veni să ungă picioarele
lui Isus și să le spele cu lacrimile ei. Domnul îi spuse fariseului: „Vezi
această femeie? Am intrat în casa ta, iar tu nu mi-ai dat apă
pentru picioarele mele. Ea, în schimb, cu lacrimile ei, a spălat picioarele
mele, și cu părul ei le-a uscat… Nu ai
uns cu ulei capul meu, ea în schimb, cu ulei parfumat a uns picioarele mele”. Martin medită:
„Oare sunt și eu ca acel fariseu. Dacă
Domnul ar veni la mine, ar trebui să mă comport și eu tot așa?”. Apoi își
plecă capul și adormi. Deoadată, auzi o voce și se trezi. Se uită în jur, și nu
văzu pe nimeni, dar auzi clar aceste cuvinte: „Martin!, mâine privește afară,
pentru că eu voi veni la tine”.
În dimineața
următoare Martin se trezi înainte de răsăritul soarelui, aprinse focul și,
pregăti o supă și cumpără o pâine. Apoi își puse șorțul și se așeză la masa de
lucru, lângă fereastră. Se gândea continuu la vocea auzită în noaptea
precedentă, și așa, în loc să muncească, mai mult se uita pe fereastră. De
fiecare dată când vedea pe cineva cu papuci pe care nu le cunoștea, își ridica
privirea să-i vadă și chipul. Trecu un măcelar, apoi un morar. Apoi, un bătrân
pe nume Ștefan, care lucra pentru un comerciant din cartier, începu să curețe
zăpada din fața ferestrei lui Martin, care-l văzu, dar își continuă liniștit
munca.
După câteva
minute privi din nou afară și-l văzu pe Ștefan, transpirat tot și sprijinit de
perete. Martin ieși în prag și îi făcu semn să intre la el. Bucuros, Ștefan
intră, și-i spuse: „Domnul să te binecuvânteze, Martin!”. ”Pentru nimic”, spuse
acesta, „așază-te și bea un pic de ceai cald”.
Umplu două
căni mari și dădu una oaspetelui său. Ștefan bău totul pe nerăsuflate. Era clar
că ar mai fi băut un pic. Martin îi umplu cana di nou. În timp ce beau, Martin
continua să privească afară.
„Aștepți
pe cineva?”, îl întrebă oaspetele.
„Aseară”,
spuse Martin, „citeam în Biblie textul când Isus a intrat în casa unui fariseu
care nu-l primise cu toate onorurile. Crezi că mi s-ar putea întâmpla și mie
așa ceva? Ce n-aș face pentru a-l primi bine! Apoi, în timp ce adormisem, am
auzit o voce care spunea: „Mâine privește bine pe fereastră, pentru că eu voi
veni!”!
În timp
ce Ștefan asculta, lacrimile îi brăzdau obrajii. „Mulțumesc, Martin Avdeic.
Mi-ai dat mângâiere și pentru trup și pentru suflet”.
Ștefan
plecă, iar Martin se așeză și începu să coase o cizmă. În timp ce privea afară,
o femei cu papuci de țărancă trecu pe acolo și se opri lângă perete. Martin ridică
ochii și văzu că era îmbrăcată sărăcăcios, și ținea un copilaș în brațe. Ținând
spatele împotriva vântului, încerca să-l acopere pe micuț cu hainele ei rupte. Martin
ieși și o invită să intre. Odată intrați în casă, îi oferi pâine și o farfurie
cu supă caldă. „Mănâncă, draga mea, și încălzește-te”, îi spuse.
În timp
ce mânca, femeia îi spuse cine era: „Sunt soția unui soldat. Pe soțul meu l-au
trimis departe acum opt luni și nu mai știu nimic de el. Nu am mai reușit să
găsesc nimic de mnucă, iar ieri am vândut și ultima haină bună pentru a cumpăra
ceva de mâncare”.
Martin
plecă și se întoarse imediat cu o haină frumoasă, care fusese a soției lui, și
care se potrivea de minune acestei femei. „Iată!”, spuse el, ia această haină,
sper să-ți vină bine. Doamna, luând haina începu să plângă și spuse: „Martin,
Domnul să te binecuvânteze!”. Apoi o însoți spre ieșire.
Martin se
așeză din nou la masa de lucru. De fiecare dată când privea afară, se uita să
vadă cine mai trece. După câteva minute, văzu o femeie care vindea mere
dintr-un coș. Pe spate ducea un sac greu, și încerca să-l mute de pe un umăr pe
altul. În timp ce punea coșul jos, un băiețandru, cu o căciulă ruptă, profită
de ocazie și, din fugă, fură un măr și încercă să scape. Dar femeia reuși să-l
prindă de braț. Băiatul începu să urle, iar femeia îl certa foarte tare. Martin
alergă afară. Femeia amenința băiatul că-l va duce la poliție. „Lasă-l să
plece, doamnă”, spuse Martin. ”Iartă-l, din iubire față de Cristos”. Femeia dădu
drumul băiatului. „Cere-i iertare doamnei”, spuse Martin băiatului. Acesta își
ceru iertare și începu să plângă. Martin luă un măr din coș și-l dădu
băiatului, spunând: „Ți-l voi plăti eu, doamnă”.
„Acest golănaș ar trebui bătut”, spuse femeia.
„Oh, doamnă!”, spuse Martin, „dacă el ar trebui bătut
pentru că a furat un măr, ce ar trebui să facă Dumnezeu pentru păcatele
noastre? Dumnezeu ne poruncește să iertăm, altfel nu vom fi iertați. Cu atât
mai mult trebui să iertăm um băiat sărac”.
„O fi adevărat”, spuse femeia, „dar așa devin teribil
de viciați”.
În timp ce-și punea din nou sacul în spate,
băiețandrul îi ieși în față: „lasă că duc eu sacul, doamnă”.
Martin se reîntoarse la locul lui de muncă. Dar începuse
să coboare seara și nu mai reușea să pună ața în ac. Iși adună instrumentele de
lucru, mătură resturile de piele aruncate pe pardoseală și stinse becul. Apoi luă
Biblia de pe raft.
Voia să
o deschidă la semnul pe care-l pusese dimineața, dar se deschise într-un alt
loc. apoi, auzind niște pași, Martin se întoarse să vadă cine era. Una voce îi
murmură la ureche: „Martin, nu mă recunoști?”
„Cine
ești?”, întrebă Martin. „Sunt eu”, răspunse vocea. Și dintr-un colț al camerei
ieși Ștefan, care zâmbi și dispăru ca un nor.
„Sunt
eu”, spuse din nou vocea. Și apăru femeia cu copilul în brațe. Zâmbi. Zâmbi și copilașul.
Apoi dispărură.
„Sunt eu”, se auzi din nou vocea. Doamna și băiețandrul
cu mărul în mână apărură, zâmbiră și dispărură.
Martin se simțea lejer ca o pană de porumbel și fericit.
Începu să citească Biblia acolo unde se deschisese: „Am fost înfometat și
mi-ați dat să mănânc. Mi-a fost sete și mi-ați dat să beau. Am fost străin și
m-ați primit”. Apoi mai citi: „Tot ceea ce ați făcut unuia din acești frați mai
mici ai mei, mie mi-ați făcut”.
Astfel Martin
înțelese că Mântuitorul venise cu adevărat la el în acea zi, și că el știuse
cum să-l primească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial