Atunci când micii marocani privesc întinderea imensă de nisip și de pietre
ale Saharei, bunicii
lor obișnuiesc să le povestească această curioasă legendă.
Credeți sau nu, la începutul timpurilor, pământul
întreg era verde și proaspăt ca o frunză abia născută: mii de pârâiașe alergau
printre întinderile de iarbă, și portocali, cedri și alte specii de copaci
creșteau împreună pe aceiași ramură; leul se juca cu mielul, iar triburile
oamenilor trăiau în pace și nu știau ce este răul.
La începutul timpurilor Dumnezeu le spusese oamenilor:
„Această grădină înflorită este numai a voastră, și
ale voastre sunt roadele ei. Numai fiți atenți, pentru că la fiecare faptă rea,
eu voi lăsa să cadă pe pământ un fir de nisip, iar într-o zi copacii verzi și
apa proaspătă ar putea să dispară, pentru a nu se reîntoarce niciodată”.
Multă vreme porunca Domnului a fost ascultată, până
într-o zi, când doi beduini s-au certat pentru proprietatea unei cămile și, de
abia au pronunțat primul cuvânt rău, Domnul aruncă pe pământ un fir de nisip,
atât de mic și de ușor încât nimeni nu-și dădu seama.
După puțină vreme urmară alte fapte și cuvinte rele,
iar firele de nisip căzură și se înmulțiră, în vreme ce mica grămăjoară de
nisip se făcea din ce în ce mai mare.
Oamenii se opriră și priviră plini de curiozitate.
„Ce este acesta, o, Doamne al triburilor?”, îl
întrebară pe Dumnezeu.
„Este rodul
răutății voastre”, răspunse El. De fiecare dată când ați acționat nedrept, de
fiecare dată când ați ridicat mâna împotriva fratelui vostru, de fiecare dată
când ați mințit și ați înșelat, un fir de nisip a coborât din cer. Și cine
știe, poate că într-o zi nisipul va acoperi pământul întreg”.
Dar oamenii
începură să râdă.
„Chiar de-am fi
cei mai răi dintre cei mai răi oameni, nu vor fi deajuns milioane de ani pentru
ca acest praf minuscul să reușească să ne facă vreun rău. Și apoi, cui îi poate
fi frică de câteva fire de nisip?”
Așa începură să
se înșele, să se războiască, un trib împotriva altui trib, până când nisipul
îngropă pășunile verzi și câmpiile, cursul pâraielor, și alungă turmele de
animale departe, în căutare de hrană.
În acest fel a fost creat deșertul, și de atunci până
astăzi triburile rătăcesc printre dune, cu corturi și cămile, gândindu-se la
verdele pământ pierdut.
Iar uneori, în plin deșert, visează și văd în deșert
lucruri care nu mai există: lacuri albastre și copaci înfloriți. Dar sunt numai
viziuni care dispar imediat: lumea iubește visele.
Numai acolo unde oamenii au observat legea lui Dumnezeu
mai există palmieri verzi și izvoare curate, iar nisipul nu le poate șterge,
dar le înconjoară așa cum face marea cu insulele.
Călătorii le numesc oaze, și acolo se opresc pentru a
afla odihnă, amintindu-și de fiecare dată cuvintele Domnului adresate tribului:
„Nu transformați lumea mea verde într-un deșert infinit”.
Iată, acum știți de ce și astăzi, pe Pământ, deșertul
continuă să avanseze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial