Teologie și/sau mistică?

A vorbi despre Dumnezeu și a vorbi cu Dumnezeu nu sunt două realități separate, cât o unică experiență care se specifică în modalități diferite de comunicare. Limbajul oamenilor spirituali nu este diferit de cel al teologilor, deoarece aceasta ar însemna imposibilitatea comunicării unei adevărate experiențe de Dumnezeu. Atunci când contrapunem cele două modalități de a proceda, ne găsim în fața a două tendințe extreme: academism steril sau misticism dulceag. Calea echilibrului este dată de căutarea constantă a unei fluidități a experienței: de la viață la reflecție; de la reflecție la viață. Circularitatea în acest caz devine un criteriu efectiv de verificare a posibilei unități dintre diferitele limbaje pentru a putea vorbi de Dumnezeu, astăzi. Într-o interesantă reflecție, Grigore Palamas subliniază necesitatea de a nu contrapune teologia apofatică celei catafatice, de a nu crea opoziții între limbajul pozitiv și afirmativ al teologiei și cel negativ și descriptiv al misticilor: „teologia apofatică nu se contrapune, nici nu o anulează pe cea catafatică, ci demonstrează că ceea ce se spune afirmativ despre Dumnezeu este adevărat și atribuit lui Dumnezeu după pietate, dar că Dumnezeu nu le are pe acelea așa cum le avem noi”[1]. În disputa cu Varlaam, filosof umanist calabrez, episcop al Ortodoxiei, subliniază necesitatea unei teologii apofatice, pentru ca cea afirmativă să poată fi consistentă și să poată da roade mai bune. Mai mult încă, sunt două realități inscindibile, pentru că ambele exprimă încercarea umană de a bâlbâi ceva despre Dumnezeu. Ele se iluminează reciproc, conducând credinciosul spre gloria lui Dumnezeu. Problema rămâne slăbiciunea în sine a limbajului, care nu poate exprima splendoarea lui Dumnezeu, motiv pentru care rămâne legată de structuri oricum contingente.

De la această reflecție inițială, este evident că itinerariul de urmat nu constă în separarea limbajelor, cât mai degrabă în actualizarea unei teologii mai atente față de multiplele ei expresii comunicative. Mistica produce limbaje, simboluri care nu sunt străine teologiei; mai mult încă, ea conține în sine înseși un limbaj hiperbolic și bogat în oximoroane, deoarece tratează despre Dumnezeu, care excede prin natura ei realitatea creată[2].

O teologie care nu pleacă de la tăcere și nu ajunge, în exercițiul gândirii, la tăcere, poate să piardă din vedere adevăratul ei obiect de studiu: experiența totdeauna vie a lui Dumnezeu.

Limbajul mistic se prezintă ca un efort al credinciosului de a se apropia de sfântul mister, fără a vrea să-l captureze cu ajutorul cuvintelor, dar exprimându-l cu ajutorul propriei simțiri intime. Teologia apofatică este o modalitate pentru a delinia o simțire spirituală în care cel credincios percepe excedența lui Dumnezeu față de modalitatea lui de conceptualizare. S-ar putea chiar afirma că această cale negativă este proprie limbajului credinței, motiv pentru care reprezintă celălalt aspect al unicei întâlniri cu Dumnezeu.

Congregazione delle Cause dei Santi, Le cause dei santi, Libreria Editrice Vaticana, Vaticano, ³2014, pp. 119-120.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

-->

---

[1] Filocalia, a cura di Nicodimo Aghiorita e Macario di Corinto, Torino 1999, vol. IV, pp. 125-126.

[2] F. Asti, La scrittura mistica feminile come testimone dell’esperienza di Dio nel Medioevo, in Rassegna di Teologia 47 (2006), pp. 69-101.